789 afișări

Despre religia în şcoli sau despre cum ocolim cu talent marile probleme ale societăţii noastre

de Moise Guran
Cazul fetiţei de 15 ani fugite de acasă, posibil pentru a se călugări (când scriu asta încă nu este foarte clar acest fapt) a reaprins polemica între atei și dogmatici privind religia în școli. Scriu acest text pentru a vă demonstra că există întotdeauna o cale de mijloc, totul este să ne respectăm unii pe alții și să nu încercăm să ne impunem punctele de vedere. Și pentru unii și pentru alții precizez din start că nu fac parte din niciuna dintre cele două categorii, oamenii ca mine purtând denumirea generică de agnostici (și sunt deopotrivă înjurați și de atei și de credincioși). Nu vreau să intru în detalii pentru că, zic eu, credința sau lipsa ei, sunt chestii personale. Și totuși…

Da, nu este firesc ca la 15 ani un copil să-și dorească să se călugărescă. Dar este stupid să dai vina pe școală pentru asta. Trebuie să fi existat și în familie fie o predispoziție către dogmatism, fie un mediu ostil (de orice natură) care să fi împins ca o reacție de adversitate copilul spre dogmatism.
Da, este nefiresc ca la 15 ani copilul să își dorească un duhovnic, dar categoric el are nevoie de un confesor. Că e prieten, că e părinte, că e un necunoscut, el trebuie să existe căci altfel adolescenții nu fac față schimbărilor prin care trec mintea și trupul lor, cad în extreme, pot deveni violenți sau chiar infractori, dar mai des cad într-o alienare care poate îmbrăca diferite forme de comportament. Putem pune însă întrebarea și altfel… Între un duhovnic și un proxenet (sau un dealer de droguri), pe cine ai prefera să aibă drept confesor o fetiță de 15 ani? Întrebarea corect formulată este de ce confesorul nu a fost un prieten/prietenă, de ce nu mama/tata/o altă rudă?
Dar haideți să ne întoarcem la dezbaterea despre religie în școli și să găsim soluția care, zic eu, nu are de ce să deranjeze pe cineva, deci ar trebui să convină tuturor.
Cei mai mulți copii primesc educație religioasă din familie, dar aceasta se rezumă la valorile morale. Mi se pare ok. Mai târziu, la școală, un profesor de religie îi învață rugăciuni și alte lucruri (de fapt aici ar fi corect să facem diferența între profesorii de religie destupați la cap care continuă educația morală pornită de familie, și oamenii care nu pot fi numiți dascăli și care înțeleg că un creieraș de șapte ani e numai bun de spălat și de transformat într-un habotnic; sunt destui din ambele categorii).

Adevărata problemă nu este obligativitatea orei de religie (teoretic ea este opțională) ci modul în care ora de religie devine aproape imposibil de evitat:
Deseori (depinde mult de directorul şcolii) este programată în mijlocul orarului, niciodată prima sau ultima, astfel încât părintele să poată decide că se poate renunța la ea fără să-și facă griji ce face copilul său în ora respectivă. Acesta este principalul motiv pentru care un părinte ateist va prefera totuși să nu își retragă copilul de la ora de religie. În clasele mici mai intervine și desocializarea – copiii nu înțeleg de ce să nu facă și ei ce fac ceilalți, iar școala este totuși viața lor socială;
– Trebuie să faci cerere de renunțare, nu cerere de adeziune la ora de religie, așa cum ar fi firesc. E o chestiune psihologică, e mai ușor să nu faci nimic decât să faci o cerere. Acțiunea de a nu face nimic este echivalată cu înscrierea copilului la ora de religie;
– Profesorul de religie este și el cadru didactic, are normă și este plătit. Învățătorii și diriginții îl percep ca pe orice alt coleg care are nevoie de o pâine. Deci de catedră. Deci îl ajută prin influențarea părinților și a copiilor ca să aibă ce mânca. Și eu sunt de acord să aibă toată lumea ce mânca, dar treaba asta cu credința ține totuși de o opțiune intimă, individuală, în niciun caz socială. Deci o fi religia fenomen social, dar dreptul de a crede sau nu în Dumnezeu este cât se poate de personal.

Personal, am ales să las copilului meu decizia de a merge sau nu la ora de religie. La un moment dat, într-o şedinţă cu părinţii, am sondat opinia celorlalţi, să văd dacă ar exista doritori să-şi retragă copiii de la ora respectivă. Erau, dar puţini. Aşa că nu mi-a mai rămas decât să mă asigur că puştiul face diferența între dogmă și informație, între legendă și istorie. E prea tânăr ca să-i pot explica eu faptul că Dumnezeu este un concept care excede minților noastre limitate. A ales că profa de religie e o doamnă prea de treabă ca să nu se ducă, iar ora de religie e oricum mai mişto decât altele, obligatorii. (Vedeţi, Ăl de Sus are şi el ironiile sale!)

Dar să revenim la fondul problemei. Noi cei care urmărim de ani de zile războiul dintre Biserica Ortodoxă și cercurile ateiste privind scoaterea religiei din şcoli știm că și unii și alții joacă destul de incorect. Biserica folosește influența pe care o are asupra politicienilor pentru a menține ora de religie cvasi-obligatorie în școli, în timp ce ateiștii, deși au libertatea de a-și retrage proprii copii de la ora de religie, încearcă să ne determine pe noi toți să o facem. Mai mult decât atât, în tendinţa sa (absolut stupidă şi nedemocratică) de a se asocia cu Istoria şi cu identitatea naţională a poporului nostru, Biserica Ortodoxă reuşeşte doar să-şi atragă ca primi susţinători nişte oameni extremişti (legionari declaraţi sau de inspiraţie legionară), ba, mai mult decât atât, şi-i ostilizează în mod inutil pe ceilalţi români care nu sunt credincioşi/religioşi sau pe cei care au o altă religie, sau sunt adepţii unui alt cult creştin. Prin contrapunere cu ortodoxismul netolerant specific grupărilor extreme, de partea cealaltă ateismul organizat şi manifest este asociat cel mai des cu mişcările gay. (O fi Remus Cernea de vină, sau poate exact asta s-a dorit.)

În ambele situaţii înverşunarea unui intelect cam frust produce inevitabila alunecare pe extremă. Iar extrema exclude soluţii amiabile, ea îşi dictează radicalitatea.
În concluzie cazul fetiţei dispărute şi găsite în drum spre mânăstire(?) ne-ar putea ajuta totuşi pe noi ca societate să rezolvăm unele probleme sau măcar să le identificăm corect:
– controversa religiei în şcoli se poate rezolva cu multă toleranţă (ironic, nu?) de amble părţi, iar un credincios care urăşte nu e cu nimic mai bun decât un ateist care urăşte;
– reţelele sociale pot fi şi trebuie folosite pentru mobilizarea cetăţenilor în cazul dispariţiei unor copiii (eu am dat share pe facebook pentru că m-a rugat Lucian Mândruţă, dar sunt gata să intru într-un sistem coordonat de autorităţi pentru alertele de tip „copil dispărut”. Pot chiar permite poliţiei să transmită un astfel de mesaj pe contul meu fără a-mi mai cere permisiunea)
dar despre comportamentul copiilor/adolescenţilor cu părinţi divorţaţi/plecaţi ne mai ferim mult să vorbim? Sau e prea răspândit fenomenul şi preferăm să dăm vina pe religia din şcoli? Hait! Şcoala, biserica, poliţia, societatea… Aşa ne place să găsim vinovaţi, oricare alţii decât noi, părinţii… Na, că v-am servit-o! Acum veţi avea tentaţia să intraţi pe google şi să vedeţi dacă era şi cazul fetiţei dispărute şi regăsite. Vă scutesc eu de un efort… Da, era! Dar bineînţeles că totul era minunat, părinţii spun că erau prieteni cu copilul bla, bla, bla… Şi totuşi copilul avea tendinţa de a se închide în religie, într-o viaţă monahală (deci nesocială), fugind de o viaţă perfectă într-o familie destrămată… Şi mă opresc aici din decenţă pentru intimitatea familie respective… Dar mamă ce-aş mai continua!