afișări

Al patrulea drum

ziar 1990Pe 10 aprilie 1994, când m-am angajat la Tineretul Liber, lumea era încă în paradigma ziarelor tipărite, a reporterilor frenetici (pricepuți la toate și la nimic) dornici de libertate și de exprimare. Ziarele încă aveau tiraje de sute de mii de exemplare pe zi, oamenii le primeau în cutia poștală, le citeau, comentau știrile, dar rar își puneau problema realității lor. Cuvântul tipărit era aproape sacru, cineva putea avea o opinie greșită, într-un editorial, dar o știre era știre, nimeni nu credea că un jurnalist ar putea inventa realitatea. Apoi o găină a născut pui vii și, fără să ne dăm seama, realitatea devenise alta.

Când prima legătură pe internet s-a realizat între un calculator din redacție și agenția Mediafax, redactorul nostru șef s-a holbat la ecranul calculatorului 286 și a zis… ALO? Drept răspuns, un flux albastru a început să curgă pe ecran, rapid, fără ca cineva să îl poată citi… În 30 de secunde aveam știrile pe care telexul uriaș (avea o cameră special amenajată în redacție) le-ar fi livrat în câteva ore.

Spre finalul anilor 90, după o criză economică grozavă, ce pusese pe burtă cam toată presa tipărită de la noi, tirajele se mai numărau greu peste zece mii, iar acelea erau ale unor ziare cu fete semidezbrăcate. Știrea importantă nici măcar nu mai ziare 1999era pe prima pagină, dar minune mare, o televiziune a început să emită știri non-stop, știri adevărate, știri importante, comentate uneori, alteori doar relatate, cam cum erau ziarele anilor 90. Aveam deja telefoane mobile, dar dădeam mai mult beepuri, căci și sms-urile erau scumpe pentru ce vai de salarii aveam noi atunci, aveam rețele interne pe care jucam Need For Speed și chiar editam texte poze și vorbeam cu prietenii pe mIRC. Dar acasă internetul încă mergea pe dial-up, un calculator era o avere aruncată pe fereastră (am plătit doi ani rate la CEC pentru primul meu 686, luat cu o lună înainte de lansarea Pentium II și rușinat imediat după aceea de acesta), iar primele site-uri de știri erau un soi de apendice ale ziarelor tipărite. Te puteai lipsi de ele. Cine să le citească? Le citeam mai mult noi între noi, știrile se urcau pe site o dată sau de două ori pe zi (după modelul edițiilor tipărite) și oricum era o prostie să dai pe net ceva înainte să tipărești. Afla doar concurența, că cititori de unde?

Spre finalul anilor 2000 aveam șase sau șapte televiziuni de știri, milioane de telespectatori care priveau jurnale (organizate în fapt la fel ca ziarele – știri principale, de prima pagină, știri locale, știri externe, sportive, meteo și ceva drăguț, mai pentru tineret la final) dar site-urile de știri deveniseră o realitate mult mai serioasă, lumea avea acasă și la serviciu desktopuri, laptopuri, o doamnă creață stătea turcește pe un vârf de munte, lucrând la un laptop neverosimil de subțire, într-o reclamă la Toshiba, iar telefonul meu mobil îmi arăta primul protocol de internet mobil pe care puteam vedea știri pe scurt (dar știri de ieri) într-un browser ce-mi amintea mai mult de windowsul de pe calculatorul 286, decât de internet explorer sau mozilla.

Noi toți, cei din televiziune, simțeam că internetul ne va ucide cumva într-o zi, dar habar-n-aveam exact ce se va întâmpla în acea zi. Așa că ne-am făcut bloguri. Ca să fim cumva și noi pe internet. Și i-am zis pompos Internet 2.0.

Apoi iar a venit criza, iar televiziunile de știri și-au dat seama că știrile sunt prea scumpe, când OTV-ul făcea audiențe monstruoase cu discuții interminabile, vorbind vrute și nevrute, într-un spectacol grotesc, cel mai des într-un singur sens, nu într-o confruntare de idei.

Vă vine sau nu să credeți, înainte de 2005 pentru noi jurnaliștii era o rușine să faci o dezbatere cu unul sau mai mulți oameni care susțineau toți același lucru, acuzând eventual pe alții, care nu erau de față. Dacă era unul singur, putea fi considerat cel mult interviu. După ce s-a dovedit că lumea se uită la acel tip de circ cu “dans în jurul focului și blesteme” la adresa altora care nu se puteau apăra decât, eventual, fiecare pe televiziunea lui, deja un nou val de reporteri își făcea bagajele.

Știrile erau mai des făcute de declarații de acest fel, iar jurnalele din prime-time dispăreau unul după altul, înlocuite fiind fie de înjurături fără limite etice, rating, dansuri pe mesele de talkshow, rating, fete dezbrăcate de-a binele (ascunzându-și doar de sanki chiloțeii de operatorii care îi căutau cu nerușinare) rating…

Între chiloței și chiloțăreală, realitatea, știrea nu mai conta, decât dacă era senzațională, armate de pensionari, șomeri și asistați validând bugete de publicitate inutilă, dar constituind totodată mase inconștiente de manevră cărora trebuia doar să le spui ce voiau să audă, pentru a-ți valida într-un curent de opinie ceea ce vrei tu să devină realitate.poza rtv2 29 mai

Acum deja toată lumea avea site-uri anexă, dar cel mai des știrile erau doar un pretext pentru traficul făcut din semi-pornografie și un senzațional care apoi a intrat și el în criză. Pentru că n-au mai fost suficiente evenimente senzaționale, ele au început să fie inventate. La început doar în titluri mincinoase, iar mai apoi inventate pur și simplu, la fel ca și realitatea livrată oricum distorsionat, de opinia care a devenit știre și de știrea care n-a mai fost livrată decât la pachet cu opinia unui discuțolog profesionist și multifuncțional. Cutremure, prostituate, politicieni, fapt divers derizoriu ridicat la rang de talkshow și minciună difuzată iresponsabil, fără verificare, știri furate, uneori nici măcar rescrise… Toate acestea, întoarse pe toate părțile de aceiași, au devenit noile reguli ale presei iar regulile au sufocat o lume, care și-a făcut un obicei să le consume, căci obiceiul a devenit rapid dependență.

Acum vreo trei ani un om de afaceri mi-a arătat primul site de știri optimizat pentru mobil. Mi s-a părut destul de inutil. Văzusem ziarele trăind și murind, jurnalele de știri, apoi site-urile… acum telefonul mobil se apucase și ele de dat știri… Cine stă să citească știri pe telefonul mobil? Și cât de des? O dată pe zi, de trei ori pe săptămână? Dai refresh, vezi ce mai e nou, la cafea, dimineața?

Apoi au apărut notificările de știri… S-a întâmplat ceva nasol! Când? Acum! Breaking News!

Mișcări nasoale de trupe în Siria, îmi zice BBC-ul într-o noapte, pe la trei… Jură-te că voiam să știu asta acum, mi-am spus, întorcându-mă pe partea ailaltă, înjurându-mi ideile crețe și alertele băgărețe!

Bifasem, desigur, o opțiune de alerte pentru evenimente internaționale importante, dar BBC-ul nu avea de unde ști că un român s-ar putea să aibă la trei dimineața alte preocupări decât faptul că islamiștii au cucerit încă un cartier din Alep… dacă ar fi fost din Turcia poate m-ar fi interesat, m-am gândit eu, simțind că-mi sărise oricum somnul. Sau din Bulgaria, sau de la Giurgiu. Dar dacă ar fi fost ceva despre București, sau despre ceva de pe strada mea? Bine că BBC-ul nu dă totuși știri despre maneliști, despre tehnocrați fioroși care subjugă țara și închină lui Soros pensiile românilor…

N-am mai dormit totuși deloc în noapte aia…
Trecuseră 22 de ani de la primul flux Mediafax, 19 de la primele mesaje pe mIRC, 18 de când aveam telefon mobil, 17 de la prima televiziune de știri, 11 de când făceam o emisiune, șase de când aveam blog, doi de la primul smartphone și whatsapp, nici măcar o lună de la prima aplicație de știri instalată… Și m-am gândit toată noaptea cum aș putea primi doar eu un mesaj de la BBC despre ceva, iar altcineva un alt mesaj despre altceva, fără ca BBC să detecteze unde suntem, cine suntem, fără să-i spunem nimic despre ceea ce ne interesează cu adevărat pe fiecare, la trei dimineața sau la trei după amiază. Niciun soft din lume nu poate face asta! Cel puțin nu singur, de capul lui, mi-am zis.

Au trecut mai bine de opt luni de la noaptea aia… Sau poate nouă, sau zece? Nu mai știu…

Mâine, de la ora 16, vin la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, să dau detalii cui vrea să asculte (să mă întrebe, să mă contrazică sau să se îndoiască) despre un drum ce nici eu nu știu sigur unde va duce. Ce știu însă, este că suntem cu toții abia la începutul său. Și că, de data asta, sper să fie mai puțin toxic decât celelate, pentru societate.
În viața mea de jurnalist este al patrulea drum pe care îl iau de la capăt. Moise

previously