afișări

Dosarul cu șină – arma supremă a birocrației naționale

de Ina Gabriela Funețan

ina

La intrarea în instituție ușa e blocată, deși e program cu publicul. Probabil, publicul e dușmănos, trebuie ținut la distanță. Pe perete e un interfon și o listă de numere. Ar trebui să formez numărul biroului unde vreau să ajung și cineva să îmi deschidă ușa. Dar interfonul nu funcționează. De fapt interfonul ăsta nu a funcționat decît atunci cînd a fost instalat. După aia imediat s-a stricat și are ani de când nu funcționează. 
Publicul doritor de acces așteaptă să apară un funcționar care are cartelă. Eu am noroc: în scurt timp apare o doamnă. Mă privește ostil; explic, citindu-i reproșul mut din privire: „nu funcționează interfonul”. De parcă n-ar ști că nu funcționează! Mă lasă să intru.
birocratie
Biroul „Avize” unde am treabă e gol, ușa e deschisă. O funcționară preocupată trece pe hol, nu-mi aruncă nici o privire. O altă funcționară mă vede în treacăt și strigă undeva, în lungul holului: ocupă-te tu de doamna pînă vin eu! Doamna sunt eu.
Reapare prima funcționară, cea care trecuse pe lângă mine fără să mă observe.
Îmi ia dosarul și mă trimite la casierie. Știu cu aproximație unde este casieria; sunt trei uși: pe una scrie „Casierie”, pe alta „Financiar- Contabil”, pe a treia nu scrie nimic. „Casieria” e închisă. La „Financiar-Contabil” mi se spune să încerc dincolo. „Dincolo” e ușa pe care nu scrie nimic. Mă întreb cum de rezistă cei de la „Financiar-Contabil” să îndrume la nesfârșit cetățenii spre ușa fără inscripție. Chiar nu se enervează nimeni, o dată, atât de tare încât să lipească pe ușă o foaie cu inscripția „CASIERIA E AICI„? Și ce rost are interfonul ăla stupid, care nu funcționează decât cu cartelele funcționarilor? Mă apucă o furie interioară pe care o maschez cât pot. Ce rost are o asemenea baricadare în calea cetățeanului, obligat să aștepte mila unui posesor de cartelă pentru a intra să ceară serviciile la care este îndreptățit?
Sunt arhitect și aceasta este doar o scenă oarecare din nenumăratele contacte pe care le am cu statul funcționăresc, pe parcursul avizării unui proiect oarecare, așa cum ar fi un club. Fac proiecte dar nu proiectul în sine este partea cea mai complicată a meseriei noastre, ci acest iad al hârtiilor ștampilate numit obținerea avizelor. Nu te pregătește nimeni pentru așa ceva. Te pregătești singur, lovindu-te de unul, de altul, tocindu-ți nervii, suportând și înghițindu-ți furiile.
Această exasperantă relație cu funcționarii statului român face ca cetățenii să încerce mereu să ocolească regulile; câți dintre voi v-ați apuca de bunăvoie să luați drumul ghișeelor cu grămezi de acte-n mână, pentru a auzi „mai veniți săptămâna viitoare cu o copie după actul de spațiu„? Oricine poate evita acest consum odios de timp și nervi, o va face, sperând că nu se va întâmpla nimic. Va da șpagă, asta spun, sistemul este croit să te exaspereze până dai.
Oricâte programe și strategii s-ar vântura prin discursurile oficiale, problemele României vor rămâne exact aceleași, neschimbate măcar cu o iotă, atâta vreme cât orice act al Statului Român se emite în baza unor dosare stufoase, prin proceduri îndelungate și cu taxe piperate. Atâta vreme cât o lege e cât o broșură și nu poate intra în vigoare fără „norme de aplicare”, atâta vreme cât orice domeniu e reglementat prin zeci de acte normative, unele repetând același lucru, altele intrând în contradicție între ele, vom avea în continuare oameni care ocolesc regulile, corupție la toate nivelurile și, cel mai important, vom mai avea tragedii.
Nici un program guvernamental sau politic nu mă mai interesează dacă nu începe de aici: de la debirocratizarea României. Mai mult ca de orice reformă, țara are nevoie de reducerea grămezilor de hârtii adunate în dosarele/bibliorafturile/dulapurile/birourile instituțiilor publice. Sunt hârtii care devin inutile în clipa următoare rezolvării solicitării, dar care se arhivează cu sfințenie. Nici o modificare a unei legi, nici o suprareglementare nu va folosi la nimic: reforma statului trebuie să pornească de la eliminarea strămoșescului dosar cu șină.
Și, sigur că da, e necesară și creșterea salariilor funcționarilor. Chiar și cu 100%, de ce doar cu 10%? Să fie 100%! Dar nu toate salariile, ci doar cele ale profesioniștilor tăcuți care țin azi în spate și instituțiile statului, și pe colegii lor care taie frunză la câini. Cumva, am convingerea că acești profesioniști s-ar descurca, chiar rămași mai puțini, fără a se ascunde de cetățeni în spatele unui interfon defect.