NASA anunță că va începe dezvoltarea unei rachete spațiale cu propulsie nucleară, care “va scurta” drumul până pe Marte. Agenția spațială americană își propune să trimită o misiune cu echipaj uman pe Planeta Roșie, până în 2030.

NASA colaborează în cadrul proiectului cu Agenția de Proiecte și Cercetare Avansată pentru Apărare (Darpa) a guvernului SUA și își propune să dezvolte un sistem de propulsie care să îi ajute pe astronauți să ajungă pe Marte într-un timp record. Nu a precizat exact care ar fi acesta, dar cu sistemele actuale de propulsie, bazate pe procese chimice și energie solară, distanța de la Pământ și până la Marte ar fi parcursă de o navă spațială în șapte luni. Un timp mai scurt ar expune pentru mai puțin timp astronauții la radiațiile cosmice și ar necesita și mai puține provizii.

Motoarele de rachete creează tracțiune prin împingerea unei mase de lucru într-o direcție opusă traiectoriei dorite. În modelele non-nucleare, acest lucru se realizează prin încălzirea unui fluid evacuat printr-o duză. Energia necesară pentru a produce căldură este furnizată de o reacție chimică a combustibilului (solid, în cazul majorității rachetelor, sau lichid, în rezervoare detașabile). Motoarele nucleare folosesc un reactor pentru a furniza energia necesară încălzirii combustibilului. Deoarece reacțiile nucleare sunt mult mai puternice decât cele chimice, un motor mare și un volum pe măsură de combustibil chimic pot fi înlocuite cu un reactor mult mai mic, oferind rachetei un impuls specific de două ori mai mare decât al unui motor chimic echivalent.

Atât SUA cât și URSS au mai testat reactoare nucleare în spațiul extraterestru, mai ales înainte de “Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în spațiu”, din 1967. În 1992, ONU a adoptat un document privind “Principiile relevante pentru utilizarea surselor de energie nucleară în spațiul cosmic”, care introduce limitele de siguranță pentru lansări și pentru gestionarea traficului extraterestru într-un mod care să nu amenințe Pământul.

Sistemele spațiale moderne utilizează și acum sisteme mici de fisiune, de regulă generatoare termoelectrice cu radioizotopi, dar energia solară este mult mai frecvent utilizată. Celulele solare, deși eficiente, pot furniza energie navelor spațiale doar pe orbite în care fluxul solar este suficient de mare (de exemplu pe orbita Pământului). În cazul zborului spațial cu echipaj uman, navele cu energie nucleară au dimensiuni mai mici, sunt mai ușor de manevrat și pot alimenta la costuri mai mici atât sistemele de susținere a vieții, cât și sistemele de propulsie.

NASA, care a testat recent cu succes nava spațială Artemis, prin care și-a propus să readucă oamenii pe Lună până în 2026, speră ca, după aceea, dar până în 2030, să reușească și trimiterea unui echipaj uman și pe Marte.

Sursa: NASA