de Moise Guran

Mai ţineţi minte summitul istoric de la sfârşitul lunii octombrie? Nu? L-aţi uitat? Cum adică l-aţi uitat? Dacă trăiţi istoria dar nu o remarcaţi poate aveţi dumneavoastră o problemă cu istoria. Sau poate acest cuvânt … istoric… a fost folosit de atâtea ori încât s-a devalorizat. La acest sfârşit de săptămână istoria se scrie iar, şi iar, până într-o zi când, vorba lui Marin Preda, timpul nu va mai avea răbdare iar istoria se va enerva pe scriitorii ei.

Deşi întâlnirea de la Bruxelles arată ca una de pace, una cu soluţii pentru mai binele general al Europei, ea este doar prefaţa unui război. Unul, mare, greu şi, din fericire doar comercial. Reîmpărţirea lumii în blocuri economice nu mai poate fi oprită şi, din păcate pentru ea, Europa nu este ceea ce pare a fi. Marea Britanie nu îşi face planuri în interiorul unor State Unite ale Europei, asta pentru că Marea Britanie nu a renunţat niciodată la a fi statul zero, adică primul dintre Statele … Americane. În cadrul unui bloc comercial Anglia nu va alege niciodată Europa în detrimentul SUA, iar întâlnirea de la Bruxelles este mai de grabă o alegere a echipei înaintea unui meci.

De la o vreme europenii s-au cam prins de jocul dublu al Coroanei Britanice dar era deja cam târziu. Asta pentru că o serie de state prinse pe picior greşit de atacurile de pe pieţele financiare sunt acum prizonierele propriilor datorii, sau, mai bine spus, sunt prizonierele jocului duplicitar făcut de englezi în Europa. Spania, Grecia, Portugalia Irlanda şi chiar Finlanda sunt împotriva unei modificări care ar deschide de facto calea spre o Uniune Fiscală.

Toţi economiştii ştiu şi ştiau de la început faptul că fără această uniune Europa Unită va deveni istorie. Este doar o chestiune de timp.

Este de aşteptat ca meciul să fie greu şi ca Anglia să blocheze modificarea tratatelor Uniunii.

de Moise Guran

Lumea întreagă s-a oprit în loc, încercând să digere deciziile luate de liderii zonei euro, încercând să treacă dincolo de rezultatele anunţate de politicieni. Prima întrebare grea este cum va face Europa rost de 1000 de miliarde de euro. Ca să vă faceţi o idee, suma reprezintă cam 10% din PIB-ul zonei euro. Dacă ar fi să pună ţările membre mână de la mână ca să facă această sumă, ele ar trebui să renunţe cam la 20% din cheltuielile bugetare, mai puţin în unele cazuri cum ar fi Germania, mai mult în altele, cum ar fi Italia. Anticipând această întrebare Sarkozi a anunţat din capul locului că are de dat un telefon în China. Sigur preşedintele Chinei i-o fi răspuns, dragă Sarko, tocmai mă împiedicam pe aici de 1000 de miliarde de euro şi nu ştiam ce să fac cu ei. Sau poate i-a răspuns, dragă Sarko, o să văd câţi bani găsim şi în funcţie de cât de deschişi sunteţi voi europenii să deschideţi piaţa produselor chinezeşti. Genul acesta de afacere poate aduce pentru moment un echilibru în finanţele europene dar în nici un caz nu le va aduce europenilor mai multe locuri de muncă şi o mai mare bunăstare.

Apoi ştergerea datoriilor Greciei…. La intervale aproape regulate de timp Grecia intră în faliment şi trebuie să îi şteargă cineva datoriile. În ultimii două sute de ani acest lucru s-a întâmplat deja de patru-cinci ori. Ce o fi simţit Irlanda, Portugalia sau chiar Spania când au auzit că grecilor li se reduce la jumătate datoria? Întrebarea corect formulată este mai poate rămâne Grecia în interiorul zonei euro după această poveste? Nu vor înţelege toţi ceilalţi din această tăiere de datorii că pot proceda la fel… în final cineva le va tăia şi lor datoriile?

Sau poate banii pe care Sarkozi îi caută acum prin China reprezintă exact costurile şutului ce va scoate Grecia din zona euro, o comunitate în care a intrat oricum prin fraudă şi din care nu a reuşit să înţeleagă mai nimic.

Un fel de aviz amatorilor!

de Moise Guran

Aceasta va fi probabil cea mai grea toamnă a Uniunii Europene. Peste puţin timp în Germania va începe dezbaterea pentru aprobarea planului de salvare al zonei euro. Cum nemţii sunt cei care vor ţine cea mai mare parte a greutăţii efortului de salvare un răspuns ezitant, ambiguu sau doamne-fereşte unul de respingere venit din partea politicienilor Germani ar arunca lumea financiară europeană în haos. Din acel moment în capătul tunelului nu va mai apărea o luminiţă a unei europe unite în care şi neamţul şi grecul muncesc la fel, plătesc la fel şi trăiesc aproximativ la fel, vor apărea doar câteva scenarii ale unei Europe divizate. Mai contează pentru noi românii de exemplu dacă vor fi grecii sau portughezii aruncaţi în faliment cu un şut afară din zona euro? Ei bine da, contează!

Mulţi cei care dau în butoanele calculatoarelor din Londra, New York sau Hong Kong nici nu ştiu exact unde este România pe hartă chiar dacă fac uneori speculaţii pe leu. Şi poate e mai bine aşa căci dacă se uită şi o văd cât de aproape este de Grecia s-ar putea să nu mai facă cine ştie ce diferenţă.

Spargerea zonei euro ar constitui probabil un dezastru economic pentru mai bine de jumătate dintre ţările membre, indiferent dacă au adoptat sau nu moneda unică.

Într-un astfel de scenariu cel mai probabil Germania îşi va face probabil propria zonă euro, una care să-i respecte principiile şi exigenţele. Acel moment, dacă el va veni, va fi unul dificil şi pentru noi românii. Şi noi şi ungurii şi bulgarii, şi alţii va trebui să optăm, mai ales dacă vom avea cum. O să vă sune ciudat dar o ţară cu datorii puţine şi o disciplină bugetară în creştere aşa cum este România va avea mai multe şanse de accede în noua zonă euro chiar şi decât Ungaria sau alte ţări din centrul sau nordul Europei, ţări care s-au împrumutat mai mult decât trebuia, au mâncat steroizi … adică bani ieftini şi au crescut prea repede, iar acum le cad gradele la gândul că trebuie să trăiască exact cu ceea ce produc, aşa cum cer nemţii.

Gata, Isărescu nu mai poate. Orgoliul armatelor de economişti, cercetători şi savanţi ai acestei naţiuni nu mai poate. De ani de zile calculează şi răscalculează preţul morcovilor din piaţă ca să ştie exact cum trebuie reglate sofisticatele politici economice ale patriei. Inflaţia este ancora acestora iar inflaţia înseamnă în esenţă evoluţia preţului unor afurisiţi de morcovi. Şi cartofi. Şi fasole. Şi ce o mai vrea românul să bage în burtă. Zău aşa! Ne-am tâmpit cu toţii? ar fi putut Isărescu să întrebe, dar n-a zis chiar aşa. În stilu-i gent, guvernatorul a făcut o glumă – “Noi am interzis fumatul în BNR, după ce am văzut ce ne-a făcut tutunul cu ţinta de inflaţie. Se fumează doar în afara Bancii”. Doooh! Se fumează pe ascuns şi în toalete, domnu’ guvernator, de unde rezultă că o realitate pe care nu o ştii nu e neapărat inexistentă.

Mai pe scurt, cei de la BNR s-au hotărât să calculeze altfel inflaţia. Că are tutunul pondere mare şi de câte ori se scumpesc ţigările se duce dracului targetul naţional. După ce facem anchete din astea pe la precupeţi dăm un ochi, carevasăzică, şi în conturile naţionale. Din ele aflăm cum au circulat banii în economie şi, pe cale de consecinţă, cât contează morcovul şi cât pachetul de kent în buzunarul românului. În altă ordine de idei, dacă acum alimentele ţin 37% din prostiile la care se gândeşte Cocoşilă, într-un viitor apropiat mintea lui Cocoşilă va sta la alte prostii. “Eşti prost, îi va spune un moromete de Isărescu lui Cocoşilă. Dacă ai băut tutun toată noaptea şi te-ai gândit la Victor a lu Bălosu, din ponderarea cu conturile naţionale rezultă că n-ai băut tutun decât 0,01% iar de restul te-ai gândit până te-a luat dracu”

Desigur schimbarea acestei metodologii de calcul a inflaţiei nu e doar o chestiune de orgoliu. Isărescu se pregăteşte de intrarea în zona euro. Inflaţia este crucială. Pur şi simplu Guvernatorul şi-a dat seama că până în 2015 nivelul de trai nu va creşte suficient încât mâncarea să conteze mai puţin în bugetul lunar al unei familii. Problema alimentelor în România este că ele sunt în continuare ieftine faţă de restul UE. Şi se vor scumpi al naibii de mult în anii următori. Asta este o certitudine. În altă ordine de idei, dacă nu scoatem urgent alimentele în afara BNR nu prea mai avem cum să adoptăm euro. Eu zic să facem ca şi cu ţigările, adică să servim masa mai pe ascuns. Totuşi, nu în toaletă.