de Moise Guran

Telenovela fără sfârşit a urcării şi decăderii fotbalistului Adrian Mutu este lecţia interminabilă pe care istoria o tot predă poporului român, iar acesta nu reuşeşte să o înveţe niciodată. Talentat dar neserios, incapabil de a fi profesionist până la capăt, vicios şi deseori penibil, cazul Mutu ar trebui introdus în manualele de Management ca exemplu la capitolul cum să-ţi administrezi prost succesul. Ridicat în glorie ca o vâlvătaie, Adrian Mutu s-a dovedit de fiecare dată un soi de foc de paie. Pe ruta FC Argeş, Dinamo, Inter Milano, Verona, Parma, Chelsea, Juventus şi în final Fiorentina, Mutu a dat cu bâta în balta propriului succes cam de fiecare dată când reuşea să se urce mai sus pe vârful valului. Scandalurile legate de droguri, indisciplină, violenţă de prost gust au apărut cam de fiecare dată imediat după momentele în care forbalistul român reuşea să mai facă şi performanţă pe teren iar valoarea sa financiară tocmai creştea proporţional.

Dacă Mutu ar fi o societate cotată la bursă el ar fi preferatul speculatorilor, care ar putea miza regulat atât pe explozia acţiunilor sale, cât şi pe prăbuşirea lor. Acest gen de evoluţie arată în esenţă că de fiecare dată succesul i se urcă lui Mutu direct la cap. Apoi capul face, capul trage. Din păcate pentru noi toţi, Mutu reprezintă un etalon pentru poporul din care provine, căci acest popor nu ştie să urce moderat sau să aterizeze controlat. La noi creşterile economice, când sunt, sunt comparabile cu ale Chinei, dar în mod inevitabil sunt de fiecare dată urmate de prăbuşiri pe măsură.

În aceste zile presa sportivă e plină de scenarii privind viitoarea carieră a lui Mutu. Ba îl vrea Juventus, ba l-ar lua Lucescu la Şahtior, ba chiar Hagi la Galatasaray. Te întrebi de ce s-ar mai baza cineva pe Mutu? De ce s—ar mai baza cineva pe seriozitatea românească în general? Ionuţ nu e de acord cu mine. S-a aşezat în postura de avocat al diavolului şi încă mai crede în Mutu.

De ce m-aş baza pe Mutu?
de Ionuţ Văcaru

Pentru că Mutu încă mai poate, chiar dacă are 32 de ani, pentru că este unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti români de după Generaţia de Aur şi, nu în ultimul rând, pentru că are o experienţă incredibil de mare la un nivel la care mulţi fotbalişti nici nu visează. Ok, nu va mai ajunge la nici o echipă mare de acum încolo. Nici vârsta şi nici trecutul nu i-o permit. Totuşi pentru o echipă de mărime medie, cum ar fi Şahtior sau Galatasaray, Mutu a devenit un adevăract chilipir şi, dirijat cum trebuie se poate dovedi o afacere foarte buna.

Nu trebuie să uităm un detaliu important: cu excepţia anilor în care a lipsit din cauza scandalurilor legate de droguri, Mutu a fost un jucător exponenţial pentru echipele sale. N-a fost un zeu al gazonului, dar în perioadele lui bune dădea constant aproape 20 de goluri pe sezon. Şi a avut multe perioade bune. Nu a fost niciodată dat afară de la un club pe motivul că juca prea prost, ci din cauza unor regretabile fapte de indisciplină pe care le-a făcut. Însă sunt foarte sigur că Mutu ar fi ajuns mult mai departe dacă ar fi avut un comportament exemplar. A jucat totuşi timp de zece ani la cluburi mari din două campionate extrem de puternice, cel englez şi cel italian. Ce e drept, din aceşti zece ani vreo patru au fost pierduţi din cauza scandalurilor în care a fost implicat. Rămân totuşi vreo şase ani în care şi-a făcut treaba.

În momentul ăsta pe Mutu nu-l mai cumperi ca să îl creşti, ci îl cumperi ca să-ţi câştige campionatul. În ultimii ani fotbalul turcesc a cunoscut un reflux serios. Nu mai e ca pe vremea când Hagi era jucător şi Lucescu antrenor. La Galata, Mutu ar face treabă bună vreo două, trei sezoane şi, per total ar ajuta mult fotbalul turcesc. Nu cred că se va arunca cu nasul în cocaină imediat ce ar ajunge pe malurile Bosforului. Iar prima ligă turcă s-a dovedit dintotdeauna un bun campionat pentru fotbaliştii talentaţi dar măcinaţi de diverse … să le spunem „defecte”. Mircea Lucescu a reuşit să-i ţină în frâu lui Pancu nişte porniri mai puţin ortodoxe pe vremea când erau amândoi la Beşiktaş. Acum Lucescu este antrenor la Şahtior, o altă echipă care îl vrea pe Mutu. Nu cred însă că Ucraina este o ţară prea potrivită pentru Mutu.

Nu vreau să dau un verdict în privinţa lui Mutu. Cel puţin nu atâta vreme cât mai are un cuvânt de spus pe teren. A făcut multe greşeli, pentru care a plătit cu vârf şi îndesat şi pentru care poate că a fost demonizat mult prea tare.

Adică ce-a făcut domnul Adrian Mutu? Ar fi luat sibutramină (ce-o mai fi şi aia? – a răsunat lumea întreagă). Cred că în ultima oră doamna Sibutramină a fost cea mai căutat treabă pe google din Italia până în România. Via Chelsea. Iar google spune că substanţa în cauză inhibă apetitul. Nu-ţi mai vine să mănânci. Şi, probabil, nici să iei cocaină. Cred că aşa a scăpat Mutu de dependenţa de droguri. Cu Sibutramină. Domne, ajută! Orice, numai droguri nu! Că scrie mare la Unirea – Drogurile strică tot, de sibutramină nu zice nimic.

Acum, sincer, îmi pare oarecum rău de Mutu. L-am înjurat mult timp. Apoi am zis că, na, omu’ merită o şansă. Poate două. Şi începuse să îmi placă măcar ca fotbalist, apoi şi ca… un fel de om – pentru puterea de a se ridica, bla-bla. Totul ca acum să ce? Să ia chestie din aia. Nu mai înţeleg nimic. Poate înţeleg alţii să-mi spună şi mie.

P.S.
Cred că de reacţiile adverse ale cocainei ştia Mutu când a tras. Dacă nu, a aflat – sunt de milioane!
Acum, ca să-l ajut, i le spun pe cele ale chestiei ăsteaia noi de a luat-o:
„Exista, bineinteles, si o serie de reactii adverse care pot aparea dupa administrarea sibutraminei: dureri de cap, constipatie, senzatie de voma si de gura uscata, insomnie, transpiratie abundenta, parestezii, palpitatii, ameteli, anxietate sau hipertensiune arteriala.” (eva.ro)
PLUS 4 ani de suspendare.
PLUS 2,5 milioane de euro salariu.
PLUS alte milioane dacă Fiorentina îi va cere daune, cum a făcut Chelsea.