Am făcut un apel la voi cititorii blogului şi v-am invitat să vă spuneţi părerea, pentru a mă ajuta să vă cunosc mai bine.

Am citit cu mare atenţie fiecare comentariu în parte. Sunt 151 de commenturi la ora la care scriu, din care 103 le interpretez ca pe un îndemn. 78% dintre ele sunt în favoarea TVR şi 28% pentru Antena 3. Multe opinii sunt influenţate de apariţia sporadică a emisiunii în ultimele trei săptămâni. Au fost evenimente, da, e adevărat, dar şi emisiunea asta are orgoliul ei.

Adevarul este ca statistica nu are relevanţă şi nu iau decizii în funcţie de ceea ce cred telespectatorii. Îmi cer scuze pentru asta dar dacă aş face asta aş fi unul dintre numeroşii vânători de rating de pe televiziunile din România. Această statistică îmi spune altceva – cât din audienţă reprezintă telespectatorii dedicaţi ai bizbazar şi câţi sunt telespectatorii staţiei, telespectatori care ne tolerează şi pe noi pe acolo.

Mulţi spun că n-au mai văzut emisiunea de când a intrat la ora 16. Ar însemna că n-au mai văzut-o din martie. Şi totuşi vin pe blogul ăsta şi spun că ar mai vrea să o vadă.
Alţii vorbesc despre TVR ca despre un loc al pierzaniei, în care politica de partid şi de stat va înfige o gheară în personalitatea mea firavă şi mă va transforma într-un monstru. Alţii n-au TVR2 pe telecomandă. Hm! şi la mine e pe canalul 17.
Unii cred că cel mai bine ar fi să dau cu pumnul în masa lui Voiculescu sau a lui Gâdea şi să-i spun să-mi dea o oră mai bună la A3. Îmi vine să râd imaginându-mă pe mine ţipând la Voiculescu. Abia dacă l-am văzut de două sau de trei ori în 11 ani de când lucrez la Antene şi este un om de o vârstă cu tata. Iar Mihai e mai tânăr decât mine dar nu e un tip la care să ţipi, căci mi-a făcut impresia că aude bine.

De când s-a aflat că mă gândesc să plec am primit mai multe semnale de apropiere de la alte cel puţin două televiziuni. Sunt însă un om de cuvânt şi nu negociez împrăştiat, căci cine aleargă după patru sau cinci iepuri rămâne cu burta goală. Am înţeles însă un lucru simplu şi mi-au venit apoi idei complexe.

Astăzi vă spun doar lucrul cel simplu – BizBazar, acest tip de emisiune, este foarte dorită în România, în ciuda interesului aparent mare pentru talk-show politic interminabil sau pentru emisiuni cu piţipoance şi băieţi de dorobanţi.
La această oră, la care scriu, am luat deja o decizie. Probabil o să vă surprindă pe mulţi, deşi eu mi-am dezvăluit demult la tv modul de gândire şi ar fi trebuit să o anticipaţi. Voi dezvolta ideile mele complexe într-o nouă postare, în zilele următoare.

UPDATE
Pe această temă
INTERVIU PE PAGINA DE MEDIA

Recunosc, am câştigat un concurs de proiecte la TVR. Am aflat de pe sursele lui Lovin dar apoi m-a şi sunat cineva de la TVR şi m-a anunţat că da, sunt invitat la negocieri pentru realizarea unei emisiuni de business, ce ar urma să se difuzeze pe TVR 2, de la ora 19 la 20, zilnic, de luni până vineri. Imediat Antena 3 a reacţionat dându-mi clar de înţeles că nu are nici o intenţie să renunţe uşor la mine (la mine Moise; despre BizBazar e o discuţie mai lungă).

Mă aflu aşadar în faţa unei decizii dificile. Problema banilor este uşor colaterală, căci nu mă aştept să iau de la TVR mai mult decât de la Antenă, deci vă propun să o ignorăm. Ceea ce mă interesează, ceea ce m-a interesat întotdeauna, este să fac o emisiune de acest fel, o emisiune cum fac şi acum la Antena 3. Nu am avut niciodată veleităţi de prime-time, dar trebuie să recunosc faptul că ora 19 este una mult mai accesibilă targetului meu(oamenii ocupaţi), decât ora 16, ora la care se difuzează acum BizBazar la Antena 3.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc faptul că redacţia Observator/Antena3 înseamnă mult pentru mine, căci mi-am frânt oasele muncind aici în ultimii aproape 11 ani, că îmi este bine în această redacţie căci mă simt respectat şi am locul meu, un loc de dinozaur greu de câştigat. Şi mai este şi echipa. Cu toţii suntem ataşaţi de acest produs, BizBazar şi (cu sau fără motiv) suntem mândri că am reuşit să realizăm mai bine de cinci ani această emisiune. Mi-e greu să-i văd pe ceilalţi făcând altceva la Antena 3, fără mine. Nu că n-ar putea, dar cred că le-a intrat în sânge BizBazar, modul de gândire al acestei echipe, modul de lucru, totul. Probabil ar trebui să îi iau cu mine la TVR, dar mai întâi trebuie să mă hotărăsc eu.

Voi ce ziceţi? Daţi o părere! Dacă se poate şi cu argumente…

Sâmbătă am citit cartea lui Adelin. M-a emoţionat profund. Da, sunt subiectiv, iar cartea lui Adelin mi-a amintit de perioada de glorie a presei, perioadă în care în redacţia Observator eram 15 reporteri de toţi şi la un eveniment, cum a fost războiul din Irak, munceam cot la cot pentru acel eveniment. Nu despre asta e vorba… Ceea ce vreau să spun cu acest post este că Adelin a reuşit o chestie pe care probabil fiecare dintre noi, cei din generaţia de aur a presei ne-o dorim, fie că recunoaştem sau nu. Cartea „Războaiele mele” este în primul rând mărturia unor vremuri în care ştirile nu erau infestate de un spectaculos forţat, strident, cabotin, nu erau strivite de un fapt divers inutil şi derizoriu, nu vânau cu tot dinadinsul pornografie, grobianism, ţigănie. Cartea lui Adelin spune lumii că am existat, că suntem încă aici şi că, fiecare în colţul lui, ducem o bătălie poate pierdută, dar care niciodată nu va fi abandonată.

În prefaţă, CTP-ul spune despre cartea lui Adelin că este o lectură obligatorie pentru studenţii la jurnalism. Nu neapărat ca lecţie de jurnalism, deşi e clar că e şi asta, ci pentru o mai bună înţelegere a războaielor din redacţii, a războaielor ce nu răzbat pe sticlă. Sunt perfect de acord cu CTP-ul, dar amendez spusele lui – mama mea de la Severin va citi această carte. Nu, nu îl cunoaşte pe Adelin şi nici pe mama de la Buzău a lui Adelin, dar atunci, în vremea războiului din Irak mă întreba tot timpul de el. Mă întreba dacă e nebun, mă întreba dacă eu m-aş fi dus în locul lui, mă întreba cum doarme mama lui noaptea, ştiind că el e acolo. Deşi eu eram un foarte pacific reporter pe economic, mama mă transpunea adică în locul lui Adelin şi empatiza cu mama lui de la Buzău, pe care nu o văzuse niciodată şi nu o cunoştea. Acum mama mea zapează zilnic între Măruţă şi Simona Gherghe construind ipoteze despre viaţa şi moartea Mădălinei Manole. Şi deşi mama este un om simplu, ea va citi cartea lui Adelin, la fel ca Andrei Pleşu, cu sufletul la gură.

Am scris acest post pentru a-i mulţumi lui Adelin. În colţul său fiecare dintre noi strânge din dinţi şi aşteaptă ziua în care societatea românească va reveni la valori tradiţionale. Ştirile de calitate făceau parte din lista acelor valori.

Notificare

Stimată Bancă, subsemantul, Guran Moise, clientul tău în contractul nr. ***********/13.**.2009 te notific în legătură cu modificarea acestuia cofirm OUG nr. 50/2010 după cum urmează:

1) Dobânda este fixă şi este de 18,25% pe an, pe toată durata creditului. Toate referirile din contract la o dobândă de referinţă a băncii vor dispărea. În cazul păstrării dobânzii de referinţă, aceasta va fi înlocuită de ROBOR (la trei luni).

2) Dobânda Anuală Efectivă (DAE) nu va rămâne de 26,17%, ci va fi recalculată în urma eliminării comisionului de risc.

3) Potrivit Art. 36 din OUG nr.50/2010 banca poate percepe maximum trei comisioane, limitativ enumerate: comision de analiză dosar comision de administrare credit sau cont curent, precum şi un comision unic pentru servicii deosebite prestate la cererea mea. Pe cale de consecinţă, din Art 9 al contractului dintre noi, mai rămâne în vigoare doar punctul b) – comisionul de administrare lunară, de 1,75 lei. NU sunt de acord cu modificarea acestuia.

4) Apropo de Art. 9 din contract, te rog să verifici, stimată bancă, dacă comisionul de acordare credit a fost sau nu de 0%. În cazul în care nu a fost, te notific de acum că îmi vreau banii înapoi, plus o dobândă de 26,17% pe an (egală cu DAE din contract).

5) Toate celelalte puncte din Actul Adiţional, nepersonalizat şi nesemnat, pe care l-am luat de la sediul tău, fără a fi fost notificat, mi-au jignit inteligenţa, dar şi dragostea pentru natură, căci ai folosit patru foi de hârtie (pentru care s-au tăiat copaci), când puteai să-mi trimiţi doar un bileţel prin care să scrii că nu vrei să modifici nimic din contractul nostru.
Pe cale de consecinţă îmi rezerv dreptul de a sesiza Protecţia Consumatorului (şi eventual Garda de Mediu).

Această notificare este serioasă şi produce efecte juridice.

20.09.2010

Cu respect simetric,

Moise Guran

Am ratat o preacinstită dezbatere între impozitul unic şi o cotă diferenţiată căci discuţia a fost ferm înăbuşită de premierul Emil Boc. Ministrul de finanţe a ajuns la concluzia că nu putem ieşi din criză fără un impozit diferenţiat iar opinia domniei sale a fost ferm condamnată de cei din partidul de guvernământ. Era dreptul lor să o facă, în fond doar cota unică a mai rămas din identitatea dogmatică a acestui partid, iar discuţia oricum nu duce nicăieri atâta timp cât nici acel impozit diferenţiat nu ar duce către vreo relansare economică. În fapt, calculul lui Vlădescu nu ascunde decât dorinţa acestuia de a mări impozitele pe muncă, într-o ţară în care cei ce muncesc se împuţinează cu fiecare zi, iar dintre aceia şi mai puţini sunt capabili să şi plătească statului uriaşele taxe şi contribuţii impuse.
Desigur un impozit diferenţiat ar putea rezolva problema aşanumitor pensii nesimţite, în sensul că ar putea, fără prea multe dureri de cap să readucă statului o parte importantă a acelor venituri care nu au avut în spate o contribuţie care să le justifice. Dar atât. Problema de fond rămâne – statul român nu îi stimulează pe cetăţenii săi să muncească ci să cerşească ajutoare sociale.

Să vă dau şi nişte cifre – în cazul cotei unice statul confiscă prin contribuţii sănătate şi impozitul de rigoare 54% din munca unui cetăţean. Cu alte cuvinte la un salariu net de 1000 de lei, nu, hai să formulez altfel, ca să îi dea angajatului său 1000 de lei bani în mână un patron trebuie să plătească 2300 de lei, din care hapsânul stat ia 1300 de lei. Am inclus aici şi CAS-ul de 25% aplicat fondului de salarii.

În cazul cotei diferenţiate nu se întâmplă decât să crească acest procent undeva între 60 şi 75%. Cu alte cuvinte efortul patronului pentru aceeaşi mie de lei se duce undeva peste 3000 de lei.

Da, pe bune, mai contează? Cât de naiv trebuie să fii ca ministru de finanţe, ca premier sau ca preşedinte, ca să înţelegi că nici un om sănătos la cap, nici un patron sănătos la cap nu va plăti de bună voie atâta bănet şi că va prefera să-i dea omului banii în mână, trecând o sumă minimă în acte, sumă ce va fi impozitată în acest mod absurd. ABSURD, acesta e cuvântul potrivit, atâta vreme cât, o să vedeţi imediat, nici măcar companiile de stat nu-şi plătesc datoriile la buget, nu de ieri de azi, dintotdeauna. Vă daţi seama cât de mare e bârna din ochiul domnului Vlădescu, dacă domnia sa nu pricepe că degeaba măreşti aceste taxe pe muncă, pentru că nimeni nu le mai plăteşte, nici măcar companiile de stat. Singurii care le plătesc sunt bugetarii, asta în condiţiile în care domnul Vlădescu nici măcar nu le mai virează banii pe impozite, se face doar o compensare cu trezoreria.

Bun, şi acum hai să revenim la dramele acestor vremuri. Vă spun sincer că pe mine, Guran, cetăţean particular din ţara România, m-ar interesa prea puţin problemele bugetului de stat şi m-ar interesa mai mult în aceste vremuri de criză economică un plan de măsuri menite să relanseze economia.
În loc să facă asta, domnul Vlădescu stă toată ziua şi face simulări cu echilibrarea bugetului de stat. Eu unul m-am prins de la o vreme că acest stat nu va face niciodată autostrăzi, infrastructură, nu va face modernizarea unei românii încă destul de captive într-un ev mediu întârziat, aşa că nu mă mai interesează ce fac Vlădescu, Boc şi Băsescu cu bugetul de stat.
M-am prins carevasăzică de faptul că nu voi vedea niciodată un plan serios de reformă prin care statul de exemplu să stimuleze munca. Avem o problemă cu munca, v-am mai spus, o problemă deja de psihologie socială. Statul, cum îi zice şi numele e cu statul, nu e cu munca. Deci interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară. Deci mai contează că e cotă unică sau cotă diferenţiată? Mă îndoiesc. Dar îi urez succes domnului Vlădescu în demersul inutil de a încerca să echilibreze pe spinarea mea bugetul unui stat inutil.

Există în toate lucrurile o raţiune pe care nu o putem cuprinde cu puterea minţii noastre, dar pe care o vom pricepe mai târziu. Nu, nu m-am apucat de recitat din Blaga. Dar zilele astea am avut o dezbatere interesantă în sânul echipei. Să-l dăm sau să nu-l dăm pe Dan Diaconescu
la BizBazar.

Să vedeţi cum a fost…

Prima zi… DD eveniment în desfăşurare. Tentaţia mea a fost să-l sun şi să-i zic să intre în direct! Laurenţiu a sărit ca ars. Avea fulgere în priviri şi dispreţ în vorbe grele. Numa nu m-a pocnit. Mi-am amintit că am fost invitat de vreo câteva ori la OTV, dar am refuzat de fiecare dată. Mai târziu cineva, persoană importantă, avea să îmi spună că talk-show-urile de la OTV sunt fie şpăgi, fie execuţii în direct. Din ce dracu putea un realizator TV să ajungă la o avere atât de mare?

Deci am zis ok, nu zicem nimic de arestarea lui Diaconescu. Personajul e dubios şi neinteresant pentru oamenii sănătoşi la cap. Dacă un primar dintr-un sat ia şpagă sau e şantajat nu dăm ştirea. E derizorie. Acum ştirea e că pe primarul derizoriu l-ar fi şantajat nişte papagali de la o
televiziune pentru oameni cu probleme psihice. DECI NICI ASTA NU E O ŞTIRE!
Deci nu dăm, am zis noi şi am intrat în emisie.

Problema e că la evenimentele în desfăşurare am o singură opţiune – fac eu breaking news sau vin colegii de la ştiri şi mă scot cu totul. Cum în viaţă avem doar impresia unor decizii (de fapt le ia altcineva pentru noi) Dan Diaconescu s-a dus la DNA exact când eu trebuia să intru în direct cu Adrian Vasilescu. Aşa că am amânat transmisia de la BNR (ce insultă!) ca să ascult 10 minute de peroraţii fără cap şi fără coadă într-o tentativă evidentă de a transforma un eveniment penal într-unul de marketing. Când mi-am dat seama că DD poate să stea în direct la ţânşpe televiziuni până după miezul nopţii, cum are obiceiul la OTV, l-am tăiat. Dar răul era deja făcut. Iar în televiziune 10 minute înseamnă imens. Azi am decis iar să nu îl dăm. Din fericire n-a mai venit peste noi.

Totuşi, dimineaţă l-am auzit pe CTP vorbind la radio cu Turceascu despre problemă şi mi s-a părut interesant. CTP spunea că DD nu este de fapt un jurnalist. Eu zic că este. Şi că vrem, nu vrem, trebuie să ni-l asumăm noi ca breaslă. Sigur, nu e unu de care să fim mândri. Sunt de acord că ceea ce face el este pur şi simplu un viol la adresa bunului simţ. Totuşi exact bunul ăsta simţ ar trebui să marginalizeze astfel de indivizi într-o societate normală la cap. Şi nu o face. Ce concluzii tragem noi de aici?

Cum DD este un fenomen de mase, simpla lui existenţă ne arată doar faptul că o parte însemnată a cetăţenilor noştri suferă fie cu capul, fie cu simţul. Jurnaliştii nu sunt cu toţii nişte sfinţi aşa cum nici politicienii nu sunt. Totuşi cei care însearcă să respecte regulile meseriei o pot face, indiferent unde evoluează ei.

În această meserie cel mai rău lucru ce ţi se poate întâmpla este ca un patron pervers să folosească o anchetă cinstită pentru a scoate bani de pe cineva. Jurnalistul care a făcut ancheta se simte vinovat apoi, fără să fie de fapt. Vi s-a părut nenea ăla cu emisiunea paranormală că ar fi un tip care a făcut o anchetă cinstită? Acolo toată organizaţia pare să lucreze în scopul pervers al patronului.

Deci ce ne facem cu jurnaliştii ăştia pe care îi validează totuşi o parte importantă a audienţei? Răspundeţi voi la asta.

Emil Boc a sărit în apă fără să ştie exact cât e de adâncă şi a supravieţuit miraculos chiar dacă la testul moţiunii au votat mai mulţi parlamentari pentru demitere decât au votat pentru tăierea pensiilor şi salariilor. Altfel spus premierul a constat că, ridicat pe vârfuri, tot nu e mai mic decât apa dar în mult încercatul său destin de premier scufundat în repetate rânduri de data asta i-a fost scris să supravieţuiască. Apoi a strâns toţi miniştrii în guvern ca să se stabilească pe cine dăm afară. Doar un telefon de la Bruxelles a amânat remanierea, la celălalt capăt al firului aflându-se nu vreun oficial european ci şeful domnului Boc, domnul Traian Băsescu.

„Emile, o fi zis Băse, te-ai apucat de remaniere? Ai iniţiative personale? Aşa ai înţeles tu democraţia? Las-o dreaq!”

Apoi miniştrii au fost din nou strânşi în guvern pentru a stabili câtă benzină poate consuma pe lună o maşină de la minister.

400 de litri pe lună!

Asta înseamnă cam 10 plinuri sau vreo 5 mii de kilometri. Împărţit la 20 de zile lucrătoare o maşină din asta face în medie 250 de kilometri pe zi, ceea ce este aberant. Nici dacă funcţionarii respectivi ar fi agenţi de vânzări nu ar face atâţia kilometri. Ce zic eu agenţi de vânzări, nici măcar agenţi de turism dacă ar fi nu ar face atâţia kilometri.

Dar nu asta e important. Credeţi că preocuparea primului ministru ar trebui să fie câţi kilometri face pe zi o maşină de la ministerul X? Sau câţi litri de benzină poate fura şoferul unei maşini de la ministerul x? E important să te gospodăreşti, desigur, dar eu zic că domnii Vlădescu, Şeitan sau Dumitru n-ar trebui să mai meargă cu maşina şi, nu, nu spun asta dintr-un spirit justiţiar excesiv, dar aceşti oameni au tăiat înainte de asta salariile şi pensiile şi, deci, logic ar fi fost să ajungă acolo după ce ar fi tăiat mai întâi toţi banii pentru benzină.

Ceea ce încerc să vă spun este că la intervale regulate de timp domnul Boc nu reuşeşte decât un simulacru de economisire bugetară, nereuşind de fapt să iasă niciodată din paradigma idioată a unui buget prost structurat din punct de vedere al responsabilităţilor.

Pentru a face economii la buget, nu cred că trebuie să stabilească Emil Boc normative de consum benzină premium aditivată per kilometru în afara localităţii. E stupid! Ar fi fost suficient să zică, dau un exemplu, stimate domnule ministru Mihail Dumitru, ministerul dumitale primeşte anul acesta atâţia bani. Ăştia sunt, alţii n-am că dacă aş avea fabrică de bani aş făcea şi … ia nene!

Ce alegi? Ce tai? Subvenţiile agricultorilor? Păi dacă le tai pe alea de ce mai exişti ca minister? Care mai e rostul dumitale? Du-te acasă! Sau taie altceva! Desfiinţează inutilele direcţii agricole judeţene care nu fac decât şpăgi, alt rost nu mai au, vinde la licitaţie sutele de mii de hectare concesionate pe trei lei unui Ioan Niculae sau unui Culiţă Tărâţă, fă adică rost de bani ca să îţi justifici existenţa ca ministru şi minister. A fost doar un exemplu.

Domnu Şeitan, cu ce se ocupă ministerul ăsta al muncii? Câţi oameni ai? Atâţia? Câţi bani aduce Casa de Pensii? Cum nu aduce bani? Păi poate dacă o privatizăm mai aduce şi bani.

Domnu Berceanu! Ce produce ministerul matale în acest an? Ce mama mă-sii fac 5000 de oameni la Compania de Drumuri şi autostrăzi când toate drumurile se fac cu firme private, consultanţii sunt privaţi, ba chiar şi la exproprieri statul angajează firme de avocatură private. Care e rostul acestor oameni? Să facă şpăgi?

Nu domle va zice Berceanu, eu am o viziune. Uite, câţi bani îmi dai? Atâţia! Păi în cazul ăsta eu fac asta, asta şi asta, produc atâţia bani în acest an iar dacă nu-i produc plec acasăăă!

Responsabilizarea sectorială este o formă mult mai eficientă de cheltuire a banului public. Vrea domnu Berceanu bani de investiţii în Căi Ferate, dau un exemplu, păi atunci rentabilizează CFR-ul. Că dacă e rentabil aduce şi bani de investiţii, nu?

Vedeţi dvs, reforma statului român e mult mai simplu de făcut decât pare. Ea presupune doar o modificare a legii bugetului de stat. Pune-l pe Berceanu, pe Dumitru sau pe Videanu să aleagă între benzina proprie, salariile şi numărul celor din subordine sau achiziţia de creioane colorate. Fiecare va trebui doar să justifice apoi doar de ce a ales creioanele colorate preferând să dea oameni afară.
Vara asta va fi una fierbinte! Abia a început cu asumarea pe tăierile de pensii şi salarii şi va continua, sunt convins, cu o schimbare a unui guvern care nici măcar să mimeze că lucrează nu ştie.

Dacă spre planeta România s-ar fi îndreptat o cometă ucigaşă preşedintele ar fi făcut apel la articolul 53 din constituţie pentru a limita anarhia declanşată de românii ieşiţi pe străzi. În faţa unui final inevitabil oamenii în general îşi pierd raţiunea şi respectul pentru lege, fură, devastează, fac revolte. Românii, care sunt desigur şi ei oameni, dar sunt mai speciali în felul lor, fac evaziune fiscală, fac contrabandă cu banane, ananas şi usturoi , fumează LeMeu din Ucraina şi Monte Carlo din republica Moldova, aşa că reacţia statului în faţa unui alt tip de Armagheddon n-a întârziat să vină.

Marţi noaptea preşedintele l-a ameninţat pe şeful poliţiei de frontieră, miercuri poliţiştii s-au infiltrat sub acoperire într-o reţea de traficanţi româno-ucraineană iar joi dimineaţă deja trăgeau cu pistoalele după ei prin Maramureş. La aceeaşi oră, într-o fantastică corelare mascaţii arestau câteva cartuşe cu ţigări într-un angros mărunt din Bucureşti.

În alte colţuri ale ţării contrabandiştii scăpau în ultima clipă de braţul erect al legii – se spune că la Nădlac un importator de banane norvegiene a murit înecat cu un astfel de fruct pe care a încercat să îl înghită necurăţat, doar ca să-l ascundă de vameşi, în vreme ce la Albiţa, o mamaie cu dublă naţionalitate, moldo-românească a fost internată de urgenţă cu arsuri intestinale grave fiind suspectă de intoxicaţie cu usturoi chinezesc. Care va să zică, periculoasa bunicuţă trecea frecvent graniţa cu cantităţi mici de usturoi împachetate într-un prezervativ îngurgitat. Experţii spun că metoda a fost luată de la traficanţii columbieni de droguri şi ca în argoul moldo-român poartă denumirea little hot dog sau, în treducere, căţelul fierbinte.

Vă daţi seama că în faţa unei asemenea situaţii apelul la articolul 53 din Constituţie era inevitabil. Surse de la Cotroceni care au dorit să-şi păstreze anonimatul spun că într-un moment de nervozitate preşedintele a fost chiar pe punctul de a instaura legea marţială, dar a fost calmat imediat de pacifista Elena Udrea, care i-ar fi spus preşedintelui că, citez, dublarea sau triplarea pedepselor pentru furt din avutul obştesc poate afecta pe cine nu ne-am dori.

Pot să zic şi eu pe blog ceva ce la teveu n-am de gând să spun? Nouă jurnaliştilor ne bagă ăştia CAS la drepturi de autor şi ne diminuează cota forfetară de la 40% la 25%. Una peste alta asta înseamnă o tăiere a salariilor cuprinsă între 15 şi 30% (în funcţie de cât are fiecare pe drepturi) başca o sumă de plătit la final de an la regularizare. La mine tăierea e cam de 20%. E mai mult decât toate ratele mele. (Bine, eu nici nu am rate prea mari.)

Ştirea a trezit reacţii variate. Unii dintre noi s-au enervat. Au zis că trebe să găsim o modalitate de fentat statul. Alţii au zis că nu se poate aşa ceva, că va găsi patronu’ o modalitate să nu ne taie salariile. Alţii au zis că patronu’ va împărţi cu noi sarcina fiscală, că aşa e corect. Alţii au zis că patronu’ va suporta el integral sarcina fiscală, că suntem pe profit. Numai că eu mă îndoiesc sincer că vom mai fi pe profit dacă va creşte fondul de salarii cu 20-30%. Ăia la Realitatea ce să mai zică? Lor sigur le mai taie Vântu 30% din salarii că oricum erau pe pierdere.

Nici nu mai contează.

Pentru noi jurnaliştii, eu zic că acesta va fi un test important. Acesta este motivul pentru care nici nu voi vorbi la tv despre CAS-ul la drepturi de autor. Nu putem plânge pe umărul pensionarilor fentând apoi fondul de pensii în numele libertăţii presei. E uşor să fii solidar pe banii altora, dar e mai greu pe banii tăi.

Mă îndoiesc sincer că ziarele mai mici, de provincie, vor fi capabile să treacă acest hop. Nu în mod legal. Probabil vor plăti cu banii în mână, la negru, la fel ca orice buticar. După aia vor înfiera evaziunea fiscală în articole în care vor demonstra apăsat că dacă n-ar fi economia neagră statul ar avea bani şi dac-ar fi 22 de milioane de bugetari. Mă gândesc cu spaimă cât respect de sine mai poate avea un jurnalist care face asta în mod conştient? Se poate şi inconştient, să ştiţi. Eu am colaborat odată la o revistă şi n-am observat că de la o vreme îmi intrau banii din contul personal al redactorului şef. Mai târziu am primit o citaţie să mă înscriu la masa credală căci revista dăduse faliment, iar eu nu figuram că mi-aş fi luat banii.

A devenit aproape axiomatic, aproape orice eveniment al acestor zile de criză îmi aminteşte de un altul din trecut. Am mai trăit asta, dar alt fel. E ciudat dar, oricât de diferite ar fi manifestările, mecanismele interioare ale crizelor economice seamănă destul de mult. Probabil şi soluţiile …

Eram mai tânăr cu zece ani, aveam soţia însărcinată şi căutam o casă. Lucram de un an în televiziune şi de şase ani în presă. Luasem decizia să nu mai schimb locul de muncă de fiecare dată când mi se oferea un salariu mai bun. Atunci nu mi-a tăiat nimeni salariul cu 20%, dar mi-am dat seama că mi-ar fi trebuit un salariu mai mare cu 20% ca să pot plăti ratele la casă. Ce puteam să fac? Să dau cuiva în cap? Să ies în stradă? Toţi mureau de foame. Toţi fumam ţigări Carpaţi şi beam cafea cu năut.

Aşa că mi-am mai luat o slujbă.