de Moise Guran

Guvernatorul Mugur Isărescu a anunţat că, pe modelele de calcul ale BNR, rata inflaţiei va coborî până la 2% în luna martie, urmând ca apoi să crească uşor. Calculul celor de la BNR sună oarecum logic dar argumentele sunt mai de grabă valide din punct de vedere aritmetic decât sociologic.
Să urmărim împreună două produse cu imapct mare în indicele preţurilor: pâinea şi ţigările.

În iulie 2010, când guvernul Boc a umflat TVA-ul ţigările s-au scumpit instant. La fel ca ele şi alte produse. Aceasta a fost ceea ce numesc cei de la BNR runda întâi a efectelor creşterii TVA-ului. Cum secerişul era în toi, grâul de exemplu nu avea cum să se scumpească, şi nici pâinea. Toamna lui 2010 a adus ca de obicei recolte şi alimentele iar nu s-au putut scumpi. Însă până de Crăciun exportatorii umflaseră Constanţa, barjele cu grâu porniseră către diferitele colţuri ale lumii, Rusia îşi limitase exporturile şi, deşi la noi nu era criză de grâu, preţurile au început să se mişte. Din toamna lui 2010 şi până în martie 2011, preţul grâului s-a dublat, pâinea s-a scumpit, cartoful se vindea la preţ de trufe, iar cei de la BNR au numit asta efectul de runda a doua al creşterii TVA-ului.

Oare? Chiar aşa stăteau lucrurile?

A fost mai de grabă un efect al scumpirii alimentelor pe plan mondial decât al creşterii din vară a TVA-ului. Partea interesantă este că atunci când spune că în martie 2012 inflaţia va ajunge la 2%, guvernatorul Isărescu pierde din vedere faptul că piaţa noastră agro-alimentară este una extrem de speculativă.

Sunt vreo câţiva băieţi care s-au obişnuit să scoată an de an profituri cuprinse între 50 şi 100%. Ei nu sunt afectaţi de scăderile de preţuri la alimente din ultima perioadă. Aceşti oameni sunt anti-ciclici, aşa cum guvernul României nu înţelege să fie.

Altfel spus, în această perioadă cu preţuri mici, ei nu vând ci cumpără. Tot ei sunt cei care ţipă apoi pe la televizor că se scumpeşte mâncarea pentru că, aţi ghicit, au de vândut. O vor face exact în februarie-martie atunci când Isărescu crede că inflaţia va ajunge la 2%. Şi când, observând că s-a înşelat, guvernatorul o să se supere din nou pe televiziuni, care aduc tot felul de ciudaţi să influenţeze preţurile.

de Moise Guran

Este pentru prima dată după revoluţie când avem toamna alimente mai ieftine decât am avut în decembrie anul trecut. De patru luni preţurile alimentelor scad pe fondul unui consum tot mai mic dar şi al unei producţii mari.

Asta nu înseamnă că accizele n-au mai crescut, scumpind la începutul anului benzina şi ţigările, nu înseamnă că FMI-ul n-a învăţat CFR-ul să scumpească biletele ca să aibă trenurile şi mai goale decât sunt, nu înseamnă că regiile locale de apă şi canal n-au mai umflat sistematic facturile ca să-şi scoată şpăgile de partid şi de stat fără de care nimic nu se mişcă în România. Altfel spus niciunul dintre bunele obiceiuri ale acestei ţări nu s-a clintit, toate sunt la locul lor. Atâta doar că românii, naţie mai bisericoasă, a înţeles criza ca pe un post mai lung. Scăderea consumului i-a lăsat pe precupeţi cu marfa-n soare, regele cartof s-a prăbuşit în cotaţiile spot din piaţa Obor iar asta mişcat o medie numită inflaţie sub valoarea de la începutul anului.

Pe cale de consecinţă, este de acum mai mult ca sigur că la începutul lunii noiembrie Banca Naţională va scădea dobânzile la lei, ieftinind finanţările şi pentru cei care merită şi pentru cei care nu merită din mult încercata economie românească.
Problema cu creşterea preţurilor este că ea nu trebuie privită ca o ţintă aşa cum face BNR-ul. Ok, am atins-o. Şi acum ce facem? Ne ocupăm de altele? Nici vorbă. Lupta pentru stabilitatea preţurilor trebuie să fie permanentă pentru ca oamenii să se obişnuiască cu această realitate şi să creadă în ea.

În acelaşi timp ea trebuie dublată de repararea unor aberaţii din economie, aberaţii induse în special de firmele de stat şi de marile regii publice. În general acestea nu prea au noţiunea de performanţă şi fără o creştere a tarifelor la intervale regulate de timp intră în crize şi riscă să dea faliment.

Până când aceste aberaţii nu vor fi corectate stabilitatea preţurilor este doar o iluzie, o scamatorie conjuncturală.

de Moise Guran

La aproape un an de la creşterea TVA-ului, guvernatorului Mugur Isărescu i s-au încrâncenat gândurile descoperind că în România preţurile cresc pentru că nu am avea suficientă producţie de alimente. Banca Naţională, păzitorul inflaţiei ridică trist din umeri constatând că degeaba trage ba de maneta cursului de schimb, ba de maneta dobânzilor, în România alimentele se scumpesc şi gata. Producţia agricolă nu este încurajată, mai constată tot Isărescu şi probabil guvernatorul ştie ce spune căci acum câţiva ani omul a fost declarat ultimul agricultor din comuna de afaceri imobiliare Snagov.

Totuşi, de această dată Isărescu greşeşte. În lipsa oricărui plan cât de cât coerent venit din partea statului român ţăranul român nu are decât o singură şansă – preţul mai mare al alimentelor.

Venitul unui lucrător din agricultură este în România mult sub cel al unui pensionar şi chiar, atenţie, mult sub al unui asistat social. De câte ori la televizor mai vine vorba de scumpirea alimentelor, Isărescu dă cu telecomanda de pământ şi se enervează pe moderatorii care îi lasă pe cei din industria alimentară să manipuleze preţurile. Între timp ori încotro o iei prin România vezi ţarini nemărginite de scaieţi şi buruieni, căci un ogor lăsat pârloagă este pur şi simplu mai ieftin decât unul lucrat.

Din păcate pentru Isărescu agricultura are cel mai lung ciclu economic, iar ţăranul care a n-a avut suficient porumb să vândă în toamnă când preţurile au crescut va fi stimulat abia acum în primăvară să pună mai mult şi să îi crească lui Isărescu oferta internă pe ultimul trimestru din 2011.

Guvernatorul Isărescu nu îl înţelege pe agricultorul Isărescu. Acesta din urmă cultivă viţă şi produce vin iar în ultimul an inclusiv vinul său s-a scumpit substanţial.

de Moise Guran

Vine criza, trece criza, noi cu drag scumpim. Creşterea preţurilor în martie nu este chiar o noutate, surprinzător este însă nivelul inflaţiei, de peste 8%, nemaiatins în România din august 2008.

Acum doi ani şi jumătate PIB-ul creştea la concurenţă cu al chinezilor, creditul de consum era în floare, în România erau bani gârlă iar cetăţenii nu prea se uitau pe ce îi dădeau. Cei de la BNR scrâşneau atunci din dinţi la guvernul Tăriceanu şi ridicau dobânda de referinţă la 10,25% ca să mai tempereze economia puţin balonată.

Între timp situaţia s-a dezumflat, BNR a redus dobânda de atunci cu patru procente, credite nu prea se mai dau, mall-urile sunt pustii, guvernul se caută de bani prin toate buzunarele dar preţurile cresc tot cu 8% pe an.

Indiferent ce face restul lumii, că e ploaie că e soare, în România cresc preţurile. Acum probabil cei de la BNR iau din nou în calcul o perioadă în care să mai crească dobânzile, nu de alta dar nu mai sunt credibili cu o dobândă de 6% când inflaţia este 8%.

Şi totuşi, în ciuda situaţiei atât de diferite, cauzele creşterii preţurilor sunt în esenţă aceleaşi. Încercaţi să priviţi preţul doar ca pe un cântar, o balanţă în care pui pe de o parte un kilogram de morcovi, iar în partea cealaltă o sumă de bani. Dacă pui mai mulţi bani, preţul creşte. Dacă vânzătorul pune mai mulţi morcovi, preţul scade. Dacă pui mai puţini morcovi, preţul creşte din nou.

Tăriceanu a pus mai mulţi bani, căci atunci guvernul avea de unde şi preţurile au crescut. În vremea lui Boc sunt mai puţini morcovi, căci criza şi majorarea TVA-ului au redus şi oferta de mărfuri. Efectul este din păcate acelaşi – preţul creşte.

Acum doi ani inflaţia eroda puterea de cumpărare a populaţiei unei ţări aflate în creştere economică. Acum sărăceşte nişte oameni deja sărăciţi. Mai preţios asta se numeşte stagflaţie şi este cea mai proastă combinaţie – recesiune sau stagnare, plus inflaţie.

de Iulian Rizea, Branch Manager, Deltastock AD Sofia Sucursala Bucuresti

Suntem la 2 ani de la începerea trendului pozitiv pe pieţele de acţiuni din întreaga lume, putem spune ca şi economiile se afla pe un trend pozitiv, însă ne aflăm la un moment de răscruce care ar putea face ca situaţia să devină delicată, în cazul în care manifestarea anumitor riscuri nu va fi prompt şi coerent gestionată de diferite instituţii la nivel global.

Principala temere este legată de o inflaţie în creştere şi de riscul ca aceasta să devină greu de controlat, aceasta temere obligand atat Banca Centrală Europeană (BCE) cat şi Banca Angliei (BOE) să ia în considerare creşteri ale ratelor de dobandă de politică monetară.

Contextul economic nu este însă într-atat de pozitiv încat să nu existe riscul ca o scumpire a creditului să nu afecteze economiile din cadrul UE, o serie de analişti printre care şi Nouriel Roubini declarandu-se circumspecti în privinţa acestui tip de măsuri. Riscul asociat – o posibilă reîntoarcere în recesiune. Europa este însă foarte sensibilă la tema inflaţiei iar banca centrală are ca principal deziderat lupta împotriva ei. Sunt opinii care spun că ar cam fi momentul să vedem dacă economiile sunt capabile să funcţioneze optim pe propriile picioare, fără să mai fie susţinute de stimuli din partea băncilor centrale.

Banca Angliei se află în cea mai ingrată postură deoarece inflaţia a atins un nivel alarmant şi în acelaşi timp economia da în continuare semnale de slăbiciune (scădere economică în T4 2010). Acest context face ca Banca Angliei să fie “între ciocan şi nicovala” aflandu-se în situaţia de a se confrunta cu riscul intrării Angliei într-o perioadă cu inflaţie ridicată şi creştere economică modestă sau chiar negativă(stagflaţie).

SUA pare mai puţin grăbită în a creşte dobanda de politică monetară, avand în vedere declaraţiile venite dinspre FED. Ben Bernanke nu se arată impresionat de riscul inflaţionist şi pare hotărat să continue programul  de achiziţii de active şi să mentina dobanda scăzută.

Analiştii se asteaptă ca BCE să mărească rata începand cu luna aprilie iar BOE din luna mai. Teoretic aceste măsuri ar trebui să ducă la o apreciere a lirei şi a monedei unice europene în raport cu dolarul, însă acest scenariu are cateva puncte slabe. Un punct nevralgic al zonei Euro este reprezentat de deficitele nesustenabile ale mai multor ţări membre printre care Spania, Grecia, Portugalia.  Moodys a scăzut ratingul Spaniei pe fondul unor temeri privind capacitatea ei de a-şi restructura datoriile.

Un alt factor care are efect negativ asupra euro este incertitudinea privind noul guvernator al ECB (mandatul lui Jean Claude Trichet expira în octombrie), analiştii fiind precauţi deoarece deocamdata nu exista un canditat cert care să poată crea un climat de continuitate şi stabilitate la nivelul politicilor ECB.

Avand în vedere acest tablou macroeconomic global rămane de văzut dacă statele puternice din punct de vedere economic vor reuşi să continue expansiunea economică sau se vor confrunta din nou cu dificultăţi în a sustine creşterea economică.

Isărescu a dat ieri câteva semnale puternice, mitraliate ca la Stalingrad. A fost mai întâi Bloomberg cu menţionarea clară a intervalului 4,1 – 4,3 lei pentru un euro, apoi, la TVR, a vorbit despre inflaţie, spunând că scenariul (care nu e unul optimist, deci e realist) ar fi cel de scădere sub 4% până la finalul anului.Şi deşi pe Bloomberg s-a referit la dobânzi când a folosit sintagma “rezistăm ca la Stalingrad”, am o bănuială că o dată ajunsă inflaţia sub 6%, adica (zice tot Isărescu, de data asta la TVR) în următoarele luni, BNR abia aşteaptă să mai dea în dobânda de referinţă.

Obiectivul cheie (dar un obiectiv nenumit pentru că teoretic el este doar o pârghie şi nu un scop în sine) ar fi scăderea dobânzilor reale la lei, aflate acum la 7% (Robor) şi la 9,5% în vitrinele băncilor. De ce este acest obiectiv cheie? Pentru că Isărescu nu se poate baza pe intrări de bani din afară şi este nemulţumit de faptul că băncile româneşti stau cu fundul pe grămezi de bani (aprox. 200 mil euro exces permanent de lei) dar nu ştiu sau nu vor să acorde credite pentru investiţii.

Acum să luăm lucrurile invers, încercând să pliem situaţia de facto peste declaraţiile lui Isărescu. În acest moment inflaţia este de 8% iar componenta ei psihologică se simte tot mai puternic. Buticarului din România i-a scăzut volumul, i-a crescut TVA-ul, deci i-au crescut costurile, şi mai resimte şi o puternică presiune de creştere a salariilor. El nu a avut timp să uite vremurile în care astfel de probleme se rezolvau într-un singur mod, prin creştea preţului. Acum vrea să scumpească dar se teme de faliment şi aşteaptă cu nerăbdare un pretext, un context, ceva orice. Cazul benzinarilor este elocvent (nu vă lăsaţi păcăliţi de termenul buticar utilizat mai sus, toţi judecă la fel, chiar dacă unii sunt mai mari decât alţii).

Isărescu ştie asta, simte această presiune pe preţuri. Acesta e motivul pentru care a ieşit cu mitraliera verbală ieri. Pentru el războiul a început şi acel 4% inflaţie rostit la TVR este doar un cartuş. O spune sigur pe el, ca şi cum obiectivul ar fi fost deja atins, dar face asta numai pentru a-şi intimida adversarul. Obiectivul este încă departe, iar lupta nu va fi uşoară.

Numai că Isărescu nu este naiv şi întotdeauna are şi un cartuş de back-up. Când a zis îmi place cursul de schimb între 4,1 şi 4,3, ştia probabil că piaţa valutară va lua imediat 4,1 drept target şi că acesta va fi atins imediat, în decurs de câteva săptămâni probabil. Ok, şi după aceea ce faci? Că nu e suficient să ai în februarie 4,1 şi să-ţi creacă apoi înapoi spre 4,3, dacă vrei să ai inflaţia sub 4% la sfârşitul anului.

Cursul de schimb este în România cea mai puternică ancoră psihologică pentru preţuri. Aşa că, bănuiala mea este că Isărescu o va folosi cinic, fiind mai puţin fericit, chipurile, în momentul în care euro va intra sub 4,1. Ceea ce contează este să întărească oamenilor credinţa că leul se va aprecia, sau măcar că e stabil. Altfel nu are nici o şansă cu inflaţia şi deci nici cu dobânzile mici şi, deci nici cu creditarea economiei. Sunt tendinţe pe care le-am intuit şi le-am prezentat aici la începutul acestui an, dar e o bătălie pe termen lung. După declaraţia de ieri cu Stalingradul, convingerea mea este că vom asista anul acesta şi la tăieri de dobânzi şi la o scădere a euro faţă de leu.

2011, sfârşitul crizei? Yeah, am vrea noi!

Sfârşitul crizei e cam ca Moş Crăciun. Dacă nu crezi în el nici nu prea are cum să vină.

Din punctul meu de vedere, criza a cam trecut. Fiecare are însă criza lui şi fiecare înţelege altceva prin criză. Pentru bugetari sigur mai durează vreo câţiva ani. Pentru politicieni … ei bine cei români sunt tot timpul într-un fel sau altul în criză.

Ceea ce vă propun în rândurile următoare este să privim puţin situaţia existentă acum la început de an şi să încercăm să ne facem o idee în legătură cu anul care vine. Desigur opiniile îmi aparţin şi nu sunteţi obligaţi să fiţi în nici un fel de acord cu ele. De aia e blog, ca să puteţi exprima voi altele.

În sens larg prin criză înţelegem scăderea PIB faţă de anul precedent, sau faţă de acelaşi trimestru din anul trecut. Raportările faţă de trimestrul trecut sunt vrăjeli irelevante.

Din punctul de vedere al PIB criza arată cam aşa

Observaţi că în 2010 căderea a încetinit destul de mult şi (aici probabil vom fi cu toţii de acord) cel mai probabil am fi avut şi o creştere de PIB dacă nu interveneau tăierile de salarii şi, mai ales, creşterea TVA.  Uitându-te pe graficul ăsta ce dracu să zici… trece criza? Trece, dacă n-or mai apărea şi alte prostii de acelaşi tip.

Adânc în măruntaiele economiei situaţia stă însă cam aşa…

Această simulare/anticipaţie aparţine BNR. Deviaţia PIB s-a inversat faţă de 2008 iar acum cererea e mult sub ofertă. Ceea ce nu e neapărat rău, oameni buni. Cam ăştia suntem noi, atât putem fără bule imobiliare, fără credite neacoperite, fără intrări de capital speculative, într-un cuvânt fără banii altora. Spun că nu e neapărat rău pentru că, vedeţi dvs, în momentul în care oferta este mult mai mare decât cererea apare şi copetiţia adevărată, preţurile au tendinţa să scadă, calitatea produselor şi serviciilor creşte, în mai puţine cuvinte apar aşa-numitele beneficii ale capitalismului, beneficii pe care noi nu prea le-am trăit. Desigur cei care lucrează în vânzări vor argumenta şi vor spune (pe bună dreptate) că o cerere prea mică înseamnă şomaj. Sunt de acord cu asta. Dar la structura vânzărilor interne, bazate mult pe import, aş spune că e vorba mai mult de şomajul altora.

Hai să mergem acum şi mai profund în economie şi să dăm un oki pe evoluţia cifrelor de afaceri în comerţ. Este vorba de valoarea absolută, erodată evident de inflaţie şi depreciere.

Observaţi că din 2007 au explodat pur şi simplu. Păi ce s-a întâmplat atunci? Euro ajunsese la 3,1 lei, lumea era convinsă că nu-i afacere mai bună decât un credit în valută(dacă se poate în franci elveţieni ca să luăm cât mai mult) iar aceşti bani s-au dus fie la hipermarket fie la dealerii de maşini.

Acum faceţi abstracţie de acele vârfuri de prost gust din 2007 şi 2008 şi uitaţi-vă puţin înapoi în 2005 şi 2006. Nu v-aţi simţi mai bine să ştiţi că vom relua creşterea uşurică şi mult mai civilizată de atunci? Uite, o putem înnoda de la nivelul din 2007 şi probabil am fi făcut-o în 2010 dacă nu apărea acel şoc (ştiu cuvântul ăsta a obosit de atâta folosire dar chiar a fost un şoc) al creşterii TVA.

Nu vă mai arăt producţia şi serviciile căci ştim cu toţii că de aici a venit căderea de 2% din 2010.

Oricum ai lua-o încercând să te gândeşti la 2011, ajungi la aceeaşi întrebare stupidă:

De unde ştim că guvernanţii nu vor face o boacănă de asta majoră şi anul acesta?

Nu ştim. Şi înainte de a vorbi despre riscurile fiscale trebuie să ne uităm puţin pe riscurile politice.

Personajele din fotografie nu sunt deloc întâmplător aşezate acolo. Dacă Victor şi Crin par condamnaţi să-şi mai pună prieteneşte câte o talpă încă vreo câţiva ani de aci încolo, doamna blondă din dreapta imaginii reprezintă cel mai important risc pentru domnul mititel de lângă ea. Doamna deţine deja controlul asupra unei părţi importante din bugetul de stat iar din punct de vedere politic este probabil în acest moment un soi de premier din umbră. Cum doamnele blonde nu s-au vopsit aşa doar ca să stea în umbră ci pentru a străluci în lumină, ştim cu toţii că ele au tendinţa de a ieşi în faţă, de a deveni adică premieri şi cu numele, nu numai prin intermediul unor pârghii obscure. Bănuiala mea este că în momentul în care va deveni clară o creştere a PIB presiunea pe schimbarea domnului Boc cu doamna Udrea va deveni tot mai mare.  E limpede de ce, nu mai insist. Din câte am văzut eu, partidul de guvernământ se va arunca în anul 2011 pe două direcţii electorale principale ignorând aproape total restul – programul de drumuri locale şi cel de autostrăzi.

Acum daţi un ochi pe evoluţia investiţiilor publice.

Observaţi că de la an la an s-a bugetat tot mai puţin şi s-a realizat şi mai puţin. Problema este că relansarea investiţiilor în infrastructură depinde de nenorocitul de buget iar asta ne aduce inevitabil la riscurile fiscale.

Mda, bugetul din 2011 este la fel de prost aşezat pe venituri ca şi cel din 2010. Îmi doresc din suflet să avem autostrăzi în România şi nu văd un risc pentru nimeni în înlocuirea lui Emil Boc chiar şi cu Elena Udrea. (De fapt eu cred că şi soacră-mea s-ar descurca mai bine decât Boc).  Problema mea începe din momentul în care mă gândesc că ambiţioasa doamnă Udrea ar mai putea mări nişte taxe pentru a asigura bani pentru programele alea două. Cum TVA-ul nu-l mai pot creşte, riscul în 2011, cred eu, este de creştere a cotei unice. Desigur asta ar asigura falimentul politic al guvernului Boc, dar vai, ce pretext bun ar fi ăsta pentru înlocuirea sa cu doamna Udrea. Mai există şi varianta majorării altor taxe, mai puţin importante, dar ştim deja că celor de la FMI nu li se închid calculele decât pe taxe de astea mari.

Acum hai să revenim la economia noastră pământeană, căci de la un moment dat încolo, ce fac ei acolo în sferele înalte nu-i mai interesează decât pe ei.

Aş spune că nu. Nu încă. Sau dacă da, oricum destul de timid. Deocamdată bancherii sunt concentraţi pe furat clienţi unii de la alţii. Aţi observat câtă reclamă există pe refinanţat credite? Logica e simplă – unul care vrea să refinanţeze plăteşte mai sigur decât unul care îşi bagă picioarele în el de credit. La drept vorbind, asta s-a întâmplat şi în 2010 şi, bănuiesc eu, de acolo vine creşterea cu 7% a soldului creditelor. Că vorba aia, dacă tot refinanţezi, poate mai iei ceva şi peste.

După cum se poate observa leasingul e la pământ. Acolo criza mai durează vreo doi ani, cel puţin. Din păcate băncile au câştigat bătălia pentru Ordonanţa 50, iar acum îşi pot digera liniştite creditele existente la dobânzi reale uriaşe. BNR-ul face lunar o statistică a dobânzilor reale din România. Uitaţi-va un pic la graficul de mai jos şi poate data viitoare vă gândiţi de cinşpe ori înainte să decideţi să vă împrumutaţi. Media cuprinde şi dobânzile creditelor aflate în derulare, deci undeva acolo sunt şi eu cu creditul meu la BCR cu DAE 28%.

Ideea este că în 2011 veţi obţine probabil mai uşor un credit decât în 2010. Mai ales că planul celor de la finanţe este să se împrumute mai mult pe extern şi pe termen mediu şi lung şi, deci, mai puţin pe intern. Eu sunt sceptic în legătură cu acest plan, dar tot cred că băncile vor rămâne cu mai mulţi bani în 2011 pentru a credita economia reală. Ceea ce ar trebui să inducă în mod logic şi o scădere a dobânzilor, dar naiba mai ştie… Piaţa bancară din România este în fapt un oligopol făcut de patru-cinci bănci mari şi dacă alea nu scad dobânzile nici ceilalţi nu-s mai proşti.

Problema este la ipotecare. Nu mai există garanţii ipotecare în România. Fac aici o scurtă paranteză referitoare la preţurile imobilelor. (Nu vă dau un grafic pentru că eu nu cred o iotă din raportările agenţiilor imobiliare. Au un antrenament fantastic în manipulat informaţiile privind preţurile de pe piaţă.) Deci plec de la premisa că în 2011 preţurile caselor şi apartamentelor în cel mai bun caz vor stagna şi în cel mai rău caz vor stagna de asemenea. Problema băncilor este că nu mai ştiu la cât să evalueze ipotecile şi dau credite ipotecare doar dacă eşti blindat de proprietăţi. Nimeni nu ştie în România să evalueze clientul în funcţie de seriozitatea lui, sau, de exemplu în funcţie de capacitatea lui de a pune bani de o parte.

Da, comportamentul românilor s-a schimbat iar statistica asta este probabil şi mai bună în realitate, căci noi n-am avut la dispoziţie datele pe decembrie. Bănuiala mea este că mulţi au pus deoparte în ceea ce altădată era luna cadourilor frenetice, iar soldul depozitelor a crescut cu mai mult de 6% pe anul 2010.

Ştiu, aţi văzut deja la televizor că s-a scumpit benzina. Eu am dat 5,6 lei pe un litru de benzină aditivată pe 30 decembrie. A ajuns plinul la cielo neveste-mi două milioane jumate. Ceea ce vedeţi mai sus este ultima proiecţie a BNR privind evoluţia inflaţiei. Nu intru în efecte de bază şi alte prostii, dar înclin să cred şi eu, ca şi ei, că după luna iulie, inflaţia va scădea, asta luând în calcul o stabilitate bună a preţurilor pe toată perioada anului 2011. O eventuală creşterea cotei unice nu ar duce la majorarea inflaţiei ci la scăderea ei. Un singur lucru mai poate umfla preţurile anul acesta – cursul de schimb.

Observaţi-l cât a fost de stabil pe toată perioada crizei! A trecut de 4,3 doar atunci când Curtea Constituţională a respins tăierea pensiilor. Deh! Are şi Isărescu răzbunările lui, mai mult sau mai puţin subtile. Desigur într-o economie ca a noastră, în deficit major de investiţii străine, ai zice că există un risc de creştere a cursului. Problema este că exact figura de mai sus ne arată că în România avem un curs controlat perfect. El se mişcă în anumite limite, marcate cu roşu pe graficul nostru. Însă apare o problemă! În 2011 Finanţele vor avea cam 8-10 miliarde de euro de vândut pe piaţă. BNR-ul ce ar trebui să facă? Să le cumpere? Fie ar genera prea multă lichiditate, fie ar duce cursul mai jos. Probabil Isărescu va alege o cale de mijloc, lăsând mai mulţi lei în piaţă pentru a stimula creditarea, dar mutarea intervalului de variaţie al EURO mai jos este inevitabilă. Mai există o variantă, mai puţin ortodoxă, un soi de truc de piaţă în care BNR ridică iniţial cursul spre 4,5-4,7 pentru a putea vinde masiv înapoi până la 4,1. Însă o astfel de variantă presupune riscuri majore pe partea de stabilitate financiară. Altfel spus riscăm să crească iar dobânzile. Aş vota mai de grabă pentru un scenariu în care euro scade calm până sub 4,1. Mai ales că este probabilă o uşoară creştere şi a investiţiilor străine.

Nu ştiu, poate sunt eu optimist acum la început de an. Voi ce ziceţi?

Gata, Isărescu nu mai poate. Orgoliul armatelor de economişti, cercetători şi savanţi ai acestei naţiuni nu mai poate. De ani de zile calculează şi răscalculează preţul morcovilor din piaţă ca să ştie exact cum trebuie reglate sofisticatele politici economice ale patriei. Inflaţia este ancora acestora iar inflaţia înseamnă în esenţă evoluţia preţului unor afurisiţi de morcovi. Şi cartofi. Şi fasole. Şi ce o mai vrea românul să bage în burtă. Zău aşa! Ne-am tâmpit cu toţii? ar fi putut Isărescu să întrebe, dar n-a zis chiar aşa. În stilu-i gent, guvernatorul a făcut o glumă – “Noi am interzis fumatul în BNR, după ce am văzut ce ne-a făcut tutunul cu ţinta de inflaţie. Se fumează doar în afara Bancii”. Doooh! Se fumează pe ascuns şi în toalete, domnu’ guvernator, de unde rezultă că o realitate pe care nu o ştii nu e neapărat inexistentă.

Mai pe scurt, cei de la BNR s-au hotărât să calculeze altfel inflaţia. Că are tutunul pondere mare şi de câte ori se scumpesc ţigările se duce dracului targetul naţional. După ce facem anchete din astea pe la precupeţi dăm un ochi, carevasăzică, şi în conturile naţionale. Din ele aflăm cum au circulat banii în economie şi, pe cale de consecinţă, cât contează morcovul şi cât pachetul de kent în buzunarul românului. În altă ordine de idei, dacă acum alimentele ţin 37% din prostiile la care se gândeşte Cocoşilă, într-un viitor apropiat mintea lui Cocoşilă va sta la alte prostii. “Eşti prost, îi va spune un moromete de Isărescu lui Cocoşilă. Dacă ai băut tutun toată noaptea şi te-ai gândit la Victor a lu Bălosu, din ponderarea cu conturile naţionale rezultă că n-ai băut tutun decât 0,01% iar de restul te-ai gândit până te-a luat dracu”

Desigur schimbarea acestei metodologii de calcul a inflaţiei nu e doar o chestiune de orgoliu. Isărescu se pregăteşte de intrarea în zona euro. Inflaţia este crucială. Pur şi simplu Guvernatorul şi-a dat seama că până în 2015 nivelul de trai nu va creşte suficient încât mâncarea să conteze mai puţin în bugetul lunar al unei familii. Problema alimentelor în România este că ele sunt în continuare ieftine faţă de restul UE. Şi se vor scumpi al naibii de mult în anii următori. Asta este o certitudine. În altă ordine de idei, dacă nu scoatem urgent alimentele în afara BNR nu prea mai avem cum să adoptăm euro. Eu zic să facem ca şi cu ţigările, adică să servim masa mai pe ascuns. Totuşi, nu în toaletă.