de Moise Guran

Banca Centrală Europeană a dat drumul la cea mai mare operaţiune de refinanţare din istoria sa. Ziua de 21 decembrie 2011 va rămâne probabil în istorie, după ce băncile europene au cerut şi au primit de la BCE 489 de miliarde de euro. Ca să vă daţi seama cât de mare este această sumă vă pot spune că ea depăşeşte de trei ori PIB-ul României.

Întrebarea cheie de acum este ce se va întâmpla cu aceşti bani. De principiu cea mai mare parte a lor se va întoarce la BCE sub forma unor depozite. Până acum bancherilor le-a fost teamă şi de umbra lor şi deşi banii nu le lipseau, preferau să îi ţină chiar la BCE în depozite, în loc să se împrumute între ei, să împrumute firme, să facă aşadar ceea ce fac băncile în general punând astfel în mişcare economiile europene. Ideea acestei uriaşe refinanţări a fost tocmai un soi de psiho-terapie în urma căreia băncile să îşi înfrângă temerile, să se plictisească într-un final de această frică de blocaj financiar pentru a-şi putea relua activităţile obişnuite. Dacă terapia funcţionează sau nu vom afla însă cel mai de vreme peste câteva luni.

A doua întrebare majoră este în ce măsură banii BCE vor ajunge să rostogolească datoriile statelor aflate în dificultate. Pentru a ajunge să punem însă aceasă întrebare trebuie mai întâi ca terapia de care vorbeam mai de vreme să aibă succes. Abia apoi bancherii îşi vor putea pune problema dacă să dea bani firmelor, adică economiei, statelor, adică bugetelor naţionale sau, de ce nu, pieţelor, adică celor care au provocat această criză. Nu vă miraţi… a treia posibilitate are cel puţin un precedent. Cam asta au făcut bancherii americani după ce FED-ul le-a plătit prostiile. Şi-au devorat salvatorii şi europenii trebuie să fie foarte atenţi cui dau bani şi pentru ce.

În fine, în cel mai pozitiv dintre scenarii, în cel în care banii ajung totuşi în economie, creând producţie, locuri de muncă şi consum se naşte un ultim risc, acela de inflaţie. Acest scenariu va duce în final la creşterea preţurilor şi a dobânzilor în Zona Euro, un risc deja asumat de europeni ca fiind cel mai mic rău cu putinţă în acest moment.

de Moise Guran

Mitul invincibilităţii financiare a nemţilor s-a dus. Germania nu a mai reuşit să se împrumute. Dacă n-ar fi fost vorba de şase amărâte de miliarde de euro ai fi putut spune că băncile n-au mai dat bani nemţilor pentru că e criză financiară. Cum Germania este un stat cu excedent structural şi nominal, o ţară în care chiar Constituţia îi obligă adică pe guvernanţi să pună bani de o parte, rezultă că ţara nu a reuşit să se împrumute pentru că a oferit dobânzi prea mici. Rezultă că nici nemţii nu sunt scutiţi de riscul contagiunii şi, cel mai probabil argumentul pentru care pieţele nu au mai vrut să dea Germaniei bani este exact teama că ea, Germania, va fi cea care va trebui să plătească în final pentru toată dezordinea din finanţele ţărilor surate cu care s-a încurcat în zona asta euro.

Probabil aceasta este ziua în care se poate spune că începe apogeul crizei euro – ziua în care nici Germania nu a mai fost considerată o ţară demnă de încredere. De aici încolo lucrurile se vor desfăşura probabil mult mai rapid. Întâmplarea face că exact acum se ia o decizie privind calendarul unificării fiscale a zonei euro. Sub presiunea pieţelor financiare se poate spune cred că EURO Zona Politică a ajuns în ceasul al treisprezecelea. Nu mai merge cu vrăjeli. Ori vor decide că toţi îşi vor tăia cheltuielile şi vor trăi ca nemţii ori perspectiva ieşirii Germaniei din zona Euro devine o chestiune de luni. Da, ieşirea Germaniei, aţi auzit bine! Dacă pe greci nu îi pot scoate, dacă pe italieni şi pe spanioli nu îi pot disciplina, nemţilor nu le mai poate rămâne alternativă. Şi, de fapt plecarea Germaniei singură ar fi scenariul cel mai bun. Riscul cel mai mare ar fi ca Germania să îşi aleagă un grup de state cu care să îşi facă propria Uniune monetară şi fiscală.

Urmăriţi cu mare atenţie ştirile care vor veni în zilele următoare din Europa. Acum se scrie poate soarta continentului pentru următoarele decenii.

Banca Centrală Europeană a decis să taie prin surprindere dobânzile la EURO. Dacă în privinţa tăierii de dobândă anunţate de BNR surpriza a fost legată mai degrabă de timing, căci argumentul inflaţiei scăzute era clar, în cazul dobânzii la euro surpriza este uriaşă. Asta pentru că în Germania, cea mai mare economie europeană, presiunile de creştere a inflaţiei sunt clare.
Şi totuşi BCE a tăiat dobânzile după ce la începutul anului le-a crescut. Indecizia politică a contaminat se pare şi decizia europeană căci singurul sens al tăierii dobânzilor în zona euro ar fi ieftinirea finanţării Italiei şi Spaniei, acum când nu se ştie foarte clar dacă grecii mai rămân sau nu cu moneda unică.

În acelaşi timp, o instituţie serioasă aşa cum este o bancă centrală, nu îşi permite să se joace cu dobânzile în sus şi în jos. Atunci când decide o tăiere după ce a operat o creştere a dobânzii, BCE semnalizează faptul că urmează o perioadă de ieftinire a banilor.

Şi aşa era neclar cum va stăpânii Europa inflaţia în cazul în care BCE va tipări bani pentru diferitele acţiuni de salvare, acum, cu această acţiune, banca centrală europeană pare a fi ridicat steagul alb – inflaţia nu mai contează! Dar stabilitatea monetară este Biblia Germaniei şi a zonei euro. Ce altceva a devenit aşa important dintr-o dată?

Poate faptul că dacă s-ar împrumuta azi Italia, ar trebui să plătească o dobândă mai mare decât un cetăţean dintr-o Românie pârlită care aplică pentru un credit ipotecar. Apropo, vrem nu vrem, vestea este bună şi pentru noi. Dar a devenit de acum clar că după Grecia, Italia a intrat în colimatorul speculatorilor. BCE-ul nu poate face ordine în cămara lui Berlusconi, nu poate micşora riscul Italiei dar poate ieftini banii influenţând euriborul. Problema acestei soluţii este că ea nu va funcţiona la ieftinit. Decât dacă nu cumva există un plan să nu mai rămână în zona euro decât Germania.

de Moise Guran

Să nu te încrezi în greci nici când le faci tu daruri. Acest nou proverb bântuie Europa după ce, într-un mod destul de neaşteptat, premierul Greciei a anunţat că va chema populaţia la vot pentru a se pronunţa în legătură cu planul european de salvare financiară a ţării.

La prima vedere pare stupid – de ce adică să întrebi lumea dacă este de acord să fie tăiate la jumătate datoriile ţării? De ce ar răspunde cineva că nu este? Poate pentru că planul respectiv vine la pachet cu nepopularele reforme ale FMI, cele care provoacă de luni bune lupte de stradă în centrul Atenei. Georgios Papandreu s-o fi gândit că acest plan pune Grecia în situaţia de a pierde controlul asupra finanţelor publice. Cum istoria zbuciumată a grecilor îi face pe aceştia sensibili la probleme legate de independenţa ţării, decizia lui Papandreu nu ar trebui să surprindă foarte tare.

Întrebarea acum este dacă grecii înţeleg faptul că au de ales între dependenţa la care s-au înrobit singuri, împrumutându-se fără frâne, şi independenţa de a fi mult mai săraci şi ei şi copiii lor pentru câteva decenii.

Dacă va fi un vot, va fi probabil unul pentru rămânerea în ziona euro a declarat cam printre dinţi premierul Finlandei. Toţi liderii europeni sunt nervoşi, iar doamnei Merkel cred că îi este şi ruşine să se ducă acasă la nemţii ei. Cum să le explice lor că grecii fac un referendum ca să vadă dacă sunt de acord să accepte sacrificiile contribuabilului german? Cine mai poate aduce măcar un singur argument în favoarea Greciei?

Falimentul Greciei înseamnă ieşirea ţării din zona euro spun cei mai mulţi şi, probabil aşa va fi. Atâta doar că tratatul de aderare nu prevede cum se face această ieşire. Logic ar fi ca Greciei să-i fie înapoiată o masă monetară, nu? …Ca să-şi poată emite drahmele înapoi. Cum ar veni, UE ar trebui să plătească Grecia pentru a o scoate din zona euro. Şi dacă plata va fi mai mare decât datoriile, nu vi se pare un plan bun?

de Moise Guran

Lumea întreagă s-a oprit în loc, încercând să digere deciziile luate de liderii zonei euro, încercând să treacă dincolo de rezultatele anunţate de politicieni. Prima întrebare grea este cum va face Europa rost de 1000 de miliarde de euro. Ca să vă faceţi o idee, suma reprezintă cam 10% din PIB-ul zonei euro. Dacă ar fi să pună ţările membre mână de la mână ca să facă această sumă, ele ar trebui să renunţe cam la 20% din cheltuielile bugetare, mai puţin în unele cazuri cum ar fi Germania, mai mult în altele, cum ar fi Italia. Anticipând această întrebare Sarkozi a anunţat din capul locului că are de dat un telefon în China. Sigur preşedintele Chinei i-o fi răspuns, dragă Sarko, tocmai mă împiedicam pe aici de 1000 de miliarde de euro şi nu ştiam ce să fac cu ei. Sau poate i-a răspuns, dragă Sarko, o să văd câţi bani găsim şi în funcţie de cât de deschişi sunteţi voi europenii să deschideţi piaţa produselor chinezeşti. Genul acesta de afacere poate aduce pentru moment un echilibru în finanţele europene dar în nici un caz nu le va aduce europenilor mai multe locuri de muncă şi o mai mare bunăstare.

Apoi ştergerea datoriilor Greciei…. La intervale aproape regulate de timp Grecia intră în faliment şi trebuie să îi şteargă cineva datoriile. În ultimii două sute de ani acest lucru s-a întâmplat deja de patru-cinci ori. Ce o fi simţit Irlanda, Portugalia sau chiar Spania când au auzit că grecilor li se reduce la jumătate datoria? Întrebarea corect formulată este mai poate rămâne Grecia în interiorul zonei euro după această poveste? Nu vor înţelege toţi ceilalţi din această tăiere de datorii că pot proceda la fel… în final cineva le va tăia şi lor datoriile?

Sau poate banii pe care Sarkozi îi caută acum prin China reprezintă exact costurile şutului ce va scoate Grecia din zona euro, o comunitate în care a intrat oricum prin fraudă şi din care nu a reuşit să înţeleagă mai nimic.

Un fel de aviz amatorilor!

Euro a depăşit 4,32 lei la oficial şi creşterea cursului pare deja o tendinţă. De această dată nu este vorba de niciun atac speculativ, nu este vorba nici de o situaţie temporară, pur şi simplu am intrat pe un scenariu financiar dificil în care traderul zăbăuc din Londra sau Hong Kong îşi retrage banii de pe toate pieţe emergente din Europa de Est, sau îşi retrage banii de prin ţările ce i se par lui prea apropiate de Grecia. Vrem, nu vrem, fenomenul de contaminare despre care vorbea acum vreo două luni Isărescu a început. Suntem prea aproape de Grecia, suntem încă prea departe de modelul capitalist vest-european şi, în general avem puţină notorietate, adică nu ne ştie lumea.

Mişcarea ce se simte acum pe piaţa valutară este totuşi o ieşire controlată nu una de turmă. Străinii vând titlurile de stat româneşti pe care au stat la o dobândă bună, cumpără apoi euro pentru a-şi putea face avânt către alte zări, mai sigure.
Asta a ridicat cursul uşor,uşor şi probabil această mişcare va mai continua câteva zile, poate chiar săptămâni. BNR nu are de ce să îi împiedice pe speculatori să plece, în fond asta şi-a dorit întotdeauna. În acelaşi timp însă nici nu poate lăsa cursul să crească foarte mult, căci deja au început să ţipe bancherii locali. La 4,4 lei ar trebui să mai venim cu bani de acasă spun aceştia şi nici nu ştim sigur câţi dintre români îşi vor mai plăti ratele în euro.

Situaţia nu poate dura însă foarte mult căci statul român rămâne fără lichidităţi. Dacă toată lumea vinde titluri de stat, cum ar mai putea să vâdă şi ministerul de finanţe la dobânzi acceptabile? Mâine BNR va decide dacă scade sau nu dobânzile la lei. Eu cred că ar fi nevoie de un astfel de semnal. Fie şi într-un pas minim, dobânda de vitrină a României este cea care arată o tendinţă. În acelaşi timp BNR poate decide o tăiere mai hotărâtă a rezervelor pe care băncile le fac atunci când acordă credite în lei. Le-ar ajuta astfel să dea mai mulţi bani economiei dar şi statului român.

de Moise Guran

Euro a atins cea mai mare valoare din acest an, depăşind la oficial 4,3 lei. Mişcarea a surprins puţin pentru că monedă încăpăţânată leul a stat pe loc atunci când vecinele sale, forintul polonez şi zlotul polonez au scăzut masiv, iar acum a luat-o din loc. Tocmai de aceea creşterea cursului euro era previzibilă şi aşteptată de speculatori dar chiar şi aşa, demarajul monedei unice a fost cam cu frâna de mână trasă.

Mai multe surse din piaţă consideră că Banca Naţională a României a intervenit în apărarea monedei noastre, de aşa manieră încât creşterea euro să nu afecteze foarte tare preţurile din România. Popor mai sensibil la cursul de schimb, al nostru scumpeşte şi cartofii de Covasna, varza de Dâmboviţa şi cârnaţii de Pleşcoi în timp ce prin Europa se prăbuşesc acţiunile Puma, BMW sau Deutschebank.

Este suficient să apară pe la televizor deja obositul titlu – leul s-a prăbuşit, că piaţa de zarzavaturi prinde avânt.
Cei de la BNR deja ştiu acest tip de comportament. El nu este unul indus de televiziuni ci doar exersat atât de mult timp încât a devenit obişnuinţă. Ştirile despre creşterea cursului nu provoacă creşterea preţurilor ci doar o justifică. Preţurile cresc oricum.

Cum altfel ar putea fi explicat faptul că pretroliştii au scumpit benzina cu vreo două-trei săptămâni înainte de creşterea dolarului, într-o perioadă în care ţiţeiul se ieftinea. Acum isărescu se pregăteşte de scăderea dobânzilor la lei şi creşterea cursului de schimb nu îl ajută. Acesta este şi motivul pentru care BNR a intervenit pentru a frâna creşterea euro. Va face asta atâta timp cât din piaţă ies speculatori. Dacă aveţi rate de plătit în euro nu vă grăbiţi să cumpăraţi moneda unică la peste 4,3. Aşteptaţi o calmare a situaţiei, dar fiţi pregătiţi să cumpăraţi pentru mai multe rate căci vremurile sunt imprevizibile.

de Moise Guran

În vreme ce americanii trăiesc deja cu frica unei noi recesiuni, Germania se încăpăţânează să crească. Simplu, drept, extrem de sănătos. Producţia Industrială a celei mai mari economii de pe continent nu are nici probleme de finanţare, căci criza euro este o criză doar pentru alţii, nu mai are nici probleme de desfacere, căci chinezii s-au pus pe cumărat merţane şi bemeweuri, nu mai are nici măcar jena nemeritată de altfel că ei nemţii cresc iar ceilalţi se vaită de crize şi depresii.

Dimineaţa neamţul se trezeşte devreme şi merge la serviciu, după amiază bea o halbă de un litru cu colegii, iar seara se întoarce acasă mulţumit şi fericit că trăieşte pe o altă planetă decât grecii, spaniolii sau înfumuraţii de americani. El nu aşteaptă o creştere a salariului său mai mare de 2-3% pe an şi ştie sigur că dacă îşi face treaba în acelaşi ritm mecanic aceasta va veni inevitabil. Neamţul nu trăieşte din bunăstrarea altora ci din munca proprie, el nu se împrumută pentru că are bani strânşi la ciorap, nu îşi cumpără maşină scumpă decât dacă şi-o permite, într-un cuvânt neamţul este un fel de extraterestru depăşit, teleportat într-un secol în care banii nu se mai fac din muncă ci se fac din nimic.

Singura problemă a neamţului ar fi fost propria sa monedă, apreciată peste măsură chiar de hărnicia lui. Imaginaţi-vă cum ar fi crescut marca germană în aceste vremuri de criză, dacă nemţii n-ar fi înlocuit-o la timp cu euro. Spre deosebire de marcă, euro funcţionează după aceleaşi reguli dar reflectă hărnicia mai multor europeni. Grecul şi portughezul nu sunt la fel de harnici ca neamţul, şi din această cauză euro nu are performaneţele mărcii germane. Dacă euro nu creşte profitul neamţului din exportul de merţane şi beemweuri nu scade.

Pentru neamţ problemele euro reprezintă o binecuvântare. Singura sa grijă acum poate fi cel mult acela că berea la litru pe care o bea după amiază cu colegii s-ar putea scumpi uşor.

de Moise Guran

Dacă vi se pare cumva că lumea financiară se află în criză vă înşelaţi. Finanţele reprezintă doar un instrument şi trebuie privite ca atare. În acest început de săptămână bursele europene au scăzut semnificativ din cauza prăbuşirii cu până la zece procente a acţiunilor celor mai mari bănci. Acestea sunt şi cele mai expuse pe datorii greceşti. Cum săptămâna trecută grecii au convins delegaţia FMI că au o lipsă totală de chef să-şi restrângă consumul de bani împrumutaţi, în mod firesc băncile care au creditat Grecia au o problemă – mai devreme sau mai târziu grecii nu vor mai putea plăti. Cam aceasta este în rezumat criza care, aşa cum spuneam nu este de fapt o criză structurală pentru lumea financiară.

Cum procedăm mai departe? Europenii să-şi recapitalizeze băncile, spun cei de la FMI, aflaţi destul de evident sub influenţa americanilor. Adică acţionarii băncilor europene să mai vină cu nişte bani de acasă, nu mulţi, ca la vreo 200 de miliarde de euro, aşa. Şi dacă acţionarii nu au această sumă uriaşă? Dacă nu au, să plătească guvernele europene aceşti bani. Bine, bine, şi dacă nici acestea nu au sau nu vor să plătească, ce se va întâmpla?

Păi există două variante – ori băncile respective falimentează ori vor fi preluate. Spre deosebire de cele americane, capitalizate de banii speculatorilor de pe Wall Street, băncile europene sunt bănci de economii, bănci care atrag bani de la deponenţi pentru a credita afaceri sau pentru a credita state precum Grecia, Germania sau România.

Abia falimentul unei bănci europene mari ar crea o problemă de sistem, adică o criză în adevăratul sens al cuvântului în Europa. Ceea ce constatăm deocamdată este că FMI-ul nu face decât să mai dea câte o lovitură cu mantaua colegilor din Europa.

Dacă preţul unei bănci scade suficient de mult ea poate fi preluată ieftin. Dacă nu scade suficient, banca poate fi blocată temporar, adusă eventual pe marginea falimentului pentru a fi salvată, pardon, preluată şi mai ieftin.
Criza din 2008 este deja istorie şi pe acest model s-au desfăşurat mai toate crizele americane din ultimul secol. Aşa este la ei. O criză este doar o oportunitate pentru un peşte mai mare şi mai lacom. Acum Europa este adusă în acelaşi model de preluare a sistemului financiar.

Amintiţi-vă acum faptul că finanţele reprezintă doar un instrument. Ce rezultă de aici? Şi aşa-numita criză tot un instrument devine.

de Andrei Puşcaragiu – Sales&Seminar Expert

Deltastock Sucursala Bucureşti

Orice persoană care alege să pătrundă în lumea tranzacţionării Forex trebuie să înţeleagă faptul că activitatea de trading nu este şi nu trebuie privită ca un pariu. Orice decizie de intrare/ieşire (cumpărare/vânzare) trebuie fundamentată cu argumente solide, derivate în urma realizării unor analize – analiza tehnică şi/sau fundamentală. Mai mult decat atât, iniţierea unei noi poziţii trebuie să aibă la bază analizarea raportului RISC ASUMAT/ RECOMPENSA POTENŢIALĂ: dacă câştigul potenţial depăşeşte riscul asumat, atunci traderul poate considera oportună iniţierea respectivei poziţii.

Revenind la modalităţile de analiză pe care un trader le are la îndemână, acestea îl vor ajuta să găsească răspunsuri la următoarele întrebări: „De ce iniţiez tranzacţia în acest moment şi nu peste 15 minute, trei ore sau două zile?”, „De ce cumpăr/vând, adică de ce consider că preţul va înregistra o creştere/scădere?”, „Care este acel nivel de preţ la care aş marca profitul în eventualitatea unei mişcări favorabile a preţului? Care este pierderea potenţială pe care sunt dispus să o accept şi la ce cotaţie voi marca această pierdere, în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului?”

Există traderi care folosesc exclusiv una din cele două metode de analiză, însă, personal, consider că este utilă combinarea lor. Analiza tehnică constă în studierea evoluţiilor trecute ale preţului, pe baza cărora se construiesc scenariile de evoluţie viitoare. Analiza tehnică se bazează pe faptul că istoria se repetă, precum şi pe principiul că la un anumit moment dat, preţul include toate informaţiile disponibile, precum şi aşteptările tuturor participanţilor la piaţă. Analiza tehnică foloseşte o serie de elemente, precum suporturi şi rezistenţe, linii şi canale de trend, patternuri (formaţiuni) grafice şi indicatori tehnici, decizia de a vinde sau a cumpăra fiind luată în funcţie de interpretarea dată de fiecare trader în parte. Modalitatea de interpretare este  subiectivă, acesta fiind motivul pentru care se spune că analiza tehnică este mai mult o artă decat o ştiinţă.

Spre deosebire de analiza tehnică care îl ajută pe trader să înţeleagă cum se mişcă preţurile, analiza fundamentală îl ajută să înţeleagă care sunt factorii care determină mişcările cotaţiilor. Analiza fundamentală se bazează pe faptul că, la un moment dat, preţul unui instrument financiar nu reflectă cu acurateţe toate ştirile şi informaţiile cunoscute. Acesta este motivul pentru care traderii care folosesc această metodă încearcă să fie permanent informaţi, să afle ultimele ştiri apărute, să urmărească diferiţi indicatori macroeconomici care se publică periodic, astfel încât să evalueze care instrument financiar este subevaluat, pentru a-l cumpăra, şi care instrument financiar este supraevaluat pentru a-l vinde. În privinţa indicatorilor, traderii urmăresc indicatori despre inflaţie (rata inflaţiei, indicele preţului la producător), indicatori din piaţa muncii (rata şomajului, numărul de locuri de muncă create de economie, numărul cererilor pentru ajutor de şomaj), indicatori din piaţa imobiliară (vânzările de case noi sau de case existente) şi alţii.

Utilizarea celor două metode de analiză nu reprezintă o garanţie pentru obţinerea succesului, însă cu siguranţă sporeşte şansele ca traderul să ia decizii mai inspirate.

Puteţi testa cele două metode de analiză prin intermediul unui cont demo

În final, o scurtă precizare: Tranzacţiile cu instrumente financiare în general şi tranzacţiile cu produse derivate şi tranzacţiile în marjă în special, poartă un grad ridicat de risc. Deoarece efectul de levier amplifică atât câştigurile cât şi pierderile. Tranzacţionarea în marjă nu este potrivită pentru oricine.