La intervale aproape regulate de timp comunităţile umane îşi ucid zeii. Îi pregătesc de amurg iar apoi îi scuipă fără nici un fel de scrupule. Aţi văzut bucuria oamenilor strânşi la Roma să serbeze demisia lui Berlusconi? Ok, dacă şi Berlusconi era un zeu, era sigur unul dintr-o operă bufă, dar cine l-a ridicat la acest rang pe cel căruia italienii îi spun astăzi bufonul? Nu cumva tot ei, italienii, cei care acum l-au scuipat?

Acum uitaţi-vă puţin prin Europa. Uitaţi-vă şi la noi în ţară. Nu vi se pare că toată Europa este plină de bufoni-conducători, oameni care au sedus masele tocmai prin simplitatea mesajului lor, pentru ca apoi să le dezamăgească, sărăcindu-le? Presa a observat foarte corect faptul că, şi în Italia, şi în Grecia, au fost numiţi la conducerea ţării doi membri ai Comisiei Trilaterale. De aici şi până la speculaţiile referitoare la faptul că uite guvernul din umbră devine guvernul din faţă n-a mai fost decât un pas. Bine dar ce înseamnă guvern din umbră? Dacă era un guvern care conducea lumea din umbră ce motive avea să iasă la suprafaţă? Dacă nu conducea lumea dar vroia acest lucru, credeţi că nişte lideri-bufoni precum Berlusconi i-ar fi putut opri?

Mugur Isărescu, la rândul său un membru al Comisiei Trilaterale spune acum două-trei luni că teoriile conspiraţiei legate de criză sunt pur şi simplu aberaţii şi că nici în acele întâlniri ale Trilateralei nu ştie nimeni ce va urma. Nu există adică un plan prestabilit al crizei. La drept vorbind asta este vestea proastă. Şi noul premier al Italiei şi cel al Greciei sunt oameni bazaţi, specialişti cu experienţă, personalităţi care îşi vor sacrifica probabil imaginea personală prin decizii dure, nepopulare prin care îşi vor repune poate naţiunile înapoi pe o traiectorie corectă. Acest gen de reformă politică este necesară în toată Europa, indiferent că este vorba de membri ai Trilateralei sau nu. Teoriile conspiraţiei mondiale au fost probabil inventate tocmai de politicienii populişti, de specialiştii în conspiraţii mici, locale, mai plastic numite de noi românii şpăgi de partid. Până una alta doar acestea din urmă au adus naţiunile în pragul sclaviei financiare.

Dacă dai un google cu “Haiti quake oil revealed” o să afli cu surprindere că peste amărâţii ăia raşi de pe faţa pământului a dat minune de noroc. Cică, este posibil, să le fi scos cutremurul la suprafaţă nişte pungi de ţiţei inaccesibile până acum. Căile Domnului sunt uneori ironic-macabre, mi-am spus când am citit asta. M-am dezis însă repede de această blasfemie. Căutând mai mult pe net, am dat de câteva teorii ale conspiraţiei care alătură cutremurul, ţiţeiul şi prezenţa americană în Haiti. Cum ar veni, americanii ştiu să producă nişte cutremure. Nu sunt de adâncime, deci rad tot pe o suprafaţă mică de pământ. Nu produc tsunamii, ca să nu afecteze Florida. Şi, în Haiti, ar fi fost un test al US Navy scăpat de sub control.

Unii bloggeri dau ca sursă a acestor informaţii un raport rusesc. Alţii îl citează pe Hugo Chavez, fără să precizeze clar de unde ştie Chavez. În niciunul din aceste cazuri sursa nu poate fi verificată. Mă duc repede pe CIA.GOV/world-factbooks şi aflu, de acolo, că americanii nu au idee că Haiti ar avea resurse de ţiţei sau gaze. Verific aşa, de principiu, dacă CIA ştie ceva de Republica Dominicană şi ajung la concluzia că americanii nu ştiu decât de rezervele care îi interesează pe ei. Interoghez din nou baza de date a CIA– România are ţiţei? Da, are! Sunt date precise, la virgulă.

Şi totuşi, cât de ticăloşi pot fi americanii ăştia?

Implacabil îmi vine în minte scenariul căderii Cortinei de Fier. Prin anii ’90 circula o teorie privind legătura dintre evenimentele politice din 1989 şi detectarea zăcămintelor de ţiţei din Marea Caspică. Bineînţeles că e uşor să faci profeţii despre trecut. După ce vezi că în Caspica primii veniţi cu sonda au fost americanii, e uşor să tragi concluzia că, dacă nu cădea zidul Berlinului, n-aveau cum să ajungă nici ei acolo. Dar parcă deranjul a fost prea mare. Sau nu? La fel şi acum cu Haiti. Nu ştim dacă este petrol sau de cât petrol ar fi vorba. Şi, mai ales, eu nu înţeleg de ce au recurs americanii la o astfel de armă când aveau dolari. Nu pot să cred că cineva ar ucide deliberat atâta suflare pentru o pungă de ţiţei. Refuz să cred!

Ştiu, mai e Irakul. Dacă faci un calcul simplu, aritmetic, toată teoria privind invadarea Irakului pentru ţiţei cade ca un elefant ruşinat. Presupunând că americanii ar fi confiscat tot ţiţeiul irakian, nu şi-ar scoate cheltuiala de război nici în 20 de ani.

Ceea ce aţi citit până acum reprezintă modul meu sceptic de a raţiona. O să închei mai abrupt decât de obicei – înlocuiţi, în toate cele trei cazuri enunţate(Haiti, Irak, Marea Caspică), cuvântul America . Puneţi în locul lui numele unei companii americane. În mod ciudat, toate calculele de rentabilitate se schimbă.