Emil Boc a sărit în apă fără să ştie exact cât e de adâncă şi a supravieţuit miraculos chiar dacă la testul moţiunii au votat mai mulţi parlamentari pentru demitere decât au votat pentru tăierea pensiilor şi salariilor. Altfel spus premierul a constat că, ridicat pe vârfuri, tot nu e mai mic decât apa dar în mult încercatul său destin de premier scufundat în repetate rânduri de data asta i-a fost scris să supravieţuiască. Apoi a strâns toţi miniştrii în guvern ca să se stabilească pe cine dăm afară. Doar un telefon de la Bruxelles a amânat remanierea, la celălalt capăt al firului aflându-se nu vreun oficial european ci şeful domnului Boc, domnul Traian Băsescu.

„Emile, o fi zis Băse, te-ai apucat de remaniere? Ai iniţiative personale? Aşa ai înţeles tu democraţia? Las-o dreaq!”

Apoi miniştrii au fost din nou strânşi în guvern pentru a stabili câtă benzină poate consuma pe lună o maşină de la minister.

400 de litri pe lună!

Asta înseamnă cam 10 plinuri sau vreo 5 mii de kilometri. Împărţit la 20 de zile lucrătoare o maşină din asta face în medie 250 de kilometri pe zi, ceea ce este aberant. Nici dacă funcţionarii respectivi ar fi agenţi de vânzări nu ar face atâţia kilometri. Ce zic eu agenţi de vânzări, nici măcar agenţi de turism dacă ar fi nu ar face atâţia kilometri.

Dar nu asta e important. Credeţi că preocuparea primului ministru ar trebui să fie câţi kilometri face pe zi o maşină de la ministerul X? Sau câţi litri de benzină poate fura şoferul unei maşini de la ministerul x? E important să te gospodăreşti, desigur, dar eu zic că domnii Vlădescu, Şeitan sau Dumitru n-ar trebui să mai meargă cu maşina şi, nu, nu spun asta dintr-un spirit justiţiar excesiv, dar aceşti oameni au tăiat înainte de asta salariile şi pensiile şi, deci, logic ar fi fost să ajungă acolo după ce ar fi tăiat mai întâi toţi banii pentru benzină.

Ceea ce încerc să vă spun este că la intervale regulate de timp domnul Boc nu reuşeşte decât un simulacru de economisire bugetară, nereuşind de fapt să iasă niciodată din paradigma idioată a unui buget prost structurat din punct de vedere al responsabilităţilor.

Pentru a face economii la buget, nu cred că trebuie să stabilească Emil Boc normative de consum benzină premium aditivată per kilometru în afara localităţii. E stupid! Ar fi fost suficient să zică, dau un exemplu, stimate domnule ministru Mihail Dumitru, ministerul dumitale primeşte anul acesta atâţia bani. Ăştia sunt, alţii n-am că dacă aş avea fabrică de bani aş făcea şi … ia nene!

Ce alegi? Ce tai? Subvenţiile agricultorilor? Păi dacă le tai pe alea de ce mai exişti ca minister? Care mai e rostul dumitale? Du-te acasă! Sau taie altceva! Desfiinţează inutilele direcţii agricole judeţene care nu fac decât şpăgi, alt rost nu mai au, vinde la licitaţie sutele de mii de hectare concesionate pe trei lei unui Ioan Niculae sau unui Culiţă Tărâţă, fă adică rost de bani ca să îţi justifici existenţa ca ministru şi minister. A fost doar un exemplu.

Domnu Şeitan, cu ce se ocupă ministerul ăsta al muncii? Câţi oameni ai? Atâţia? Câţi bani aduce Casa de Pensii? Cum nu aduce bani? Păi poate dacă o privatizăm mai aduce şi bani.

Domnu Berceanu! Ce produce ministerul matale în acest an? Ce mama mă-sii fac 5000 de oameni la Compania de Drumuri şi autostrăzi când toate drumurile se fac cu firme private, consultanţii sunt privaţi, ba chiar şi la exproprieri statul angajează firme de avocatură private. Care e rostul acestor oameni? Să facă şpăgi?

Nu domle va zice Berceanu, eu am o viziune. Uite, câţi bani îmi dai? Atâţia! Păi în cazul ăsta eu fac asta, asta şi asta, produc atâţia bani în acest an iar dacă nu-i produc plec acasăăă!

Responsabilizarea sectorială este o formă mult mai eficientă de cheltuire a banului public. Vrea domnu Berceanu bani de investiţii în Căi Ferate, dau un exemplu, păi atunci rentabilizează CFR-ul. Că dacă e rentabil aduce şi bani de investiţii, nu?

Vedeţi dvs, reforma statului român e mult mai simplu de făcut decât pare. Ea presupune doar o modificare a legii bugetului de stat. Pune-l pe Berceanu, pe Dumitru sau pe Videanu să aleagă între benzina proprie, salariile şi numărul celor din subordine sau achiziţia de creioane colorate. Fiecare va trebui doar să justifice apoi doar de ce a ales creioanele colorate preferând să dea oameni afară.
Vara asta va fi una fierbinte! Abia a început cu asumarea pe tăierile de pensii şi salarii şi va continua, sunt convins, cu o schimbare a unui guvern care nici măcar să mimeze că lucrează nu ştie.

Impresionante aprecierile dumneavoastră la adresa emisiunii BizBazar. Vă mulţumim!
Ceea ce mă surprinde este devotamentul şi revolta voastră sinceră. Credeam că nici nu se va observa dispariţia BizBazar. Am greşit! Dar nu e prima dată…

Am greşit în ziua în care am considerat că în România există suficienţi oameni care să ceară un produs TV care nu le jigneşte inteligenţa.
Am greşit atunci când am considerat că manelizarea ştirilor e doar o modă
temporară.
Am greşit atunci când am aşteptat ziua în care românii se vor trezi într-o revoluţie a bunului simţ (cu sau fără crini) în care anormalul va fi aruncat la coş, bagatelizat, va deveni el o nişă.

Sau poate n-am greşit atât de tare, căci dacă 3 – 5% din populaţie vrea să ştie şi conştientizează că poate înţelege, tot e mai mult decât nimic.

Am greşit atunci când am considerat că la criză nişele merg bine. Am spus-o şi la televizor. Credeam că aceşti oameni inteligenţi care urmăresc BizBazar pot cumpăra şi altceva decât pastă de dinţi, detergent sau iaurt cu chimicale. Deci pentru ei reclama trebuia să fie mai scumpă.

Sau poate n-am greşit căci de mult timp încerc fără succes să conving managementul că pe aceeaşi tarabă morcovii şi ananasul nu pot avea acelaşi preţ.

Unii au devenit interesaţi acum de audienţele BizBazar. Eu vă spun că nu contează. Erau şi mai bune şi mai slabe… Omul sănătos la cap nu devine sclavul televizorului iar fidelizarea se face cu prietenie nu cu necesitate. Urăsc prozelitismul şi n-aş face o emisiune pentru labili.
Oricum topurile de audienţe de pe net sunt tâmpenii. Dacă vreţi cifre din bucătăria unei televiziuni pot să vă spun că o emisiune ca BizBazar se face cu aproximativ 20 de mii de euro pe lună (plus costurile generale de staţie aprox 20%) şi produce acum pe criză cam 50-75 de mii de euro. Asta pentru că vinde volum. Dacă ar vinde calitatea telespectatorului sigur ar produce mai mult. Nu m-am priceput niciodată la vânzări de publicitate, acestea sunt estimările mele, cunoscând tarifele (ciumpăvite de criză), încărcarea (foarte mare) şi audienţele.
Nu mai contează.
Acum am vrut doar să vă mulţumesc. Probabil BizBazarul se va întoarce cândva. Sub aceeaşi formă sau sub alta. La Antena 3 sau în altă parte. Mai devreme sau mai târziu. Şi asta, da, e o promisiune. O să vă căutăm noi, doar să vă mai amintiţi…

Şi acum hai să mergem mai departe. Echipa rămâne, blogul rămâne, preocupările noastre rămân. Deci mai vorbim.

Şi a fost şi Bizbazar. S-a născut greu şi a murit subit. De fapt nu chiar subit, căci de câţiva ani aşteptăm să ne scoată. Acum cinci ani Moise s-a zbatut mult să convingă decidenţii sa includă o emisiune economică în grila de programe. A reuşit şi, la lansarea Antenei 3, în iunie 2005, am apărut noi cu un produs. Cu multe bâlbe, cu emoţii, cu greşeli de emisie. Învăţam din mers.

Treptat a început să şi iasă ceva.

Ne dădeam la televizor la ora 22.15, o oră perfectă pentru un jurnal economic. În primele luni de emisie eram liderii postului. Făceam cea mai mare audienţă. În doar câteva luni deja începusem să fim cunoscuţi. Însă tot în doar câteva luni am fost trecuţi pe alt slot orar, 19-20. La concurenţă cu principalele jurnale de ştiri. Era un dezastru. O vreme ne-am luptat cu un mare zero în audienţe. Era groznic, nu mai ştiam ce să facem, ne era frică de moarte. Moartea emisiunii. Am modificat puţin câte puţin formatul, în etape succesive… genul ştirilor, comunicarea lor. Ne schimbam şi noi. Scriam altfel, vedeam altfel ştirile(mă distrez uneori când dau peste ştiri mai vechi în folderul de arhivă). De fapt atunci se suda echipa. Aşa a apărut stilul Bizbazar. A existat de la început, ca o idee, dar acest stil se şlefuia.

Noi pe el şi el pe noi. A pornit de la Moise, dar l-a depăşit şi pe el. Audienţele au venit şi ele. Creşteau, încet-încet. Capitalizam cu greu, dar reuşeam să fidelizăm telespectatori. Când am atins prima dată 100 de mii de telespectatori am sărbătorit. Aveam confirmarea că în ţara asta există 100 de mii de oameni care pot fi interesaţi şi de altceva decât porcăriile obişnuite de la ştiri. Cu victime şi violuri. Când am ajuns la două sute de mii am jubilat. Când am ajuns la 300 de mii am căzut pe ganduri. Nu era o emisiune care să facă rating mare şi noi nu vroiam sa facem compromisuri. Ne-am încăpăţânatt să spunem ceea ce credeam chiar dacă riscam ura unor categorii largi de public precum bugetarii sau pensionarii.

Chiar conta ce spunem noi acolo. Devenisem o voce în media romanească. O voce care şi în interior suna consonant. În cei patru ani şi jumătate s-au perindat destul de multi oameni prin echipa asta. Doar eu şi Moise suntem de la început. Au fost trei săptămani în 2005 în care am făcut singuri, noi doi, toată emsiunea, căci restul echipei de atunci, trei oameni au fost implicaţi într-un accident. Scriam, montam, alergam …

Spiritul echipei noastre e ceva ciudat. Cu toţii am avut oferte din alte părţi, mai bănoase, dar le-am refuzat. Ne plăcea ce făceam. Echipa actuala s-a format în timp. Miki este o veterană şi ea. A venit la puţine luni după ce a început emisiunea. Pe segmentul de productie au venit Alex, Emi, Liviu. Ionuţ şi Irina sunt achizitiile recente, sub doi ani. Dar sunt oameni de bază.

Emisiunea de cele mai multe ori sa năştea ca din haos. Din ceartă, căci cearta e un haos. Eu şi Moise ne contram cel mai des pe diferitele aspecte ale unui subiect şi gâlceava de fapt era productivă. Se năşteau idei. Ne-am certat şi în direct. Telespectatorii mai vechi işi aduc aminte de acel “băi, voi sunteţi proşti?!?!?!” scăpat de Moise pe post.

Bizbazarul a trait tot timpul sub ameninţarea extincţiei. Eu cel putin am zis la început că mai mult de două sezoane nu o să rezistăm. De multe ori am avut senzaţia că suntem doar o plombă de emisie căci prea ne făceau ciur cu tot felul de breaking news-uri care uneori nici nu-şi meritau temele.

Ştiam că mai devreme sau mai tîrziu se va întâmpla. Acum un an şi jumătate lui Moise i s-a propus să facă un talk-show pe acest spaţiu. A refuzat. S-a certat. A rezistat. În toamna trecută a venit şi ne-a spus că mai avem câteva luni. Şi totuşi, când a venit momentul a fost un şoc. Pentru mine cel puţin. Moise zice că e ok, am făcut o treabă bună, avem cu ce ne mândri şi n-avem ce regreta. La dracu! Avem ce regreta! Emisiunea asta m-a transformat ca jurnalist. Şi, cred, a transformat şi nişte telespectatori asaltaţi de produse mediocre. Le-am spus ce erau de fapt, telespectatori inteligenţi şi respectaţi. Acum vor fi probabil derutaţi. Ca şi mine. Eu am în minte un singur gând. Vi-l spun ca pe o promisiune: Tomorrow never dies!

Desigur poliţistul va avea pensie specială, iar profa nu. Desigur poliţistul are salariul 1800 de lei iar profa 900 de lei. Desigur profa munceşte cinci ore pe zi iar poliţistul opt (plus orele suplimentare neplătite, nenormate).
Cred că nimeni nu se întreabă dacă profa avea sau nu dreptate să îl pocneasă. Problema apare când e să-l judecăm pe poliţist. Daţi-vă cu părerea! A procedat bine? A procedat rău? Argumentaţi!

IRINA
ORGANUL TOT ORGAN
În mod sigur stimabilul organ nu a ajuns să poarte ochelari de atâta citit. Altfel învăţa şi el că, profesoară sau nu, doamnă sau mai puţin doamnă, o femeie nu se loveşte. Dar poate de-aia s-a făcut poliţis, zic, să poată lovi justificat. Câte nopţi n-o fi dormit el de frica unei corigenţe la limba română şi acum a avut momentul lui de răzbunare. Exact momentul pentru care a alergat zi şi noapte să ia proba de sport la liceul de poliţişti. Acum, serios, nici măcar nu îmi pasă dacă profesoara era agresivă şi se bătuse anterior cu altă profesoară. Nu îmi pasă nici de faptul că domnul poliţist avea probabil argumentul legal să dea în ea. Mă gândesc că femeia chiar putea fi potolită altfel. Şi mă gândesc de asemenea că, dacă doamna porofesoară era, ştiu eu, o doamnă parlamentar sau ceva, nu ar fi îndrăznit să o atingă. Violentă sau nu.

MIKI
PFUAI… DAR A POCNIT-O BINE!!
Desigur, legal probabil că este acoperit. Probabil că ea a făcut ceea ce se cheamă ultraj. Şi atunci el avea tot dreptul să riposteze. Dar nu a lovit ca un poliţist care se apără de infractor. Nu a lovit nici măcar ca un bărbat enervat de o femeie. A lovit ca o muiere! A lovit cu ranchiună. Cu aceeaşi forţă cu care a fost lovit, deşi are masa dublă faţă de colega de luptă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuia să lovească. Decât în măsura în care nici ea nu trebuia să lovească. Ce pot să zic.. în unele locuri, obiceiurile primitive poate că funcţionează mai eficient decât normele sociale. Şi dacă profesoara chiar a mai făcut victime în şcoală, dincolo de poliţist, atunci ştiu sigur că în momentul în care organul a trosnit-o, au fost câteva personaje care au chicotit satisfăcute în sinea lor. După plată, şi răsplătaă.
Să facem calculul final: poliţistul e mulţumit că şi-a restabilit imaginea demnă. Victimele profesoarei sunt mulţumite că profesoara şi-a găsit nănaşul. Iar profesoara e mulţumită că… hm, probabil că ea e singura nemulţumită. Dar se ştie, chiar nu poţi mulţumi pe toată lumea! Deci avem o poveste echilibrată.

ROMANA
POLITISTUL E ABUZAT DE NEVASTA
Circul dracului! Poliţistului i-au venit în minte bătăile pe care le încasează acasă. A văzut femeia isterică şi pentru un moment a crezut că e acasă în bucătărie, unde mereu îşi încasează palme.. Aşa că a troznit-o înapoi, tot din obişnuinţă. S-a deşteptat abia cînd femeia a început să urle şi i s-a făcut frică. Pentru sfaturi, cred că ar trebui să se înscrie în Asociaţia Naţională a Tăticilor din Romînia.

IONUŢ
ĂŞTIA DOI REPREZINTĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI LEGEA?
Când am văzut imaginile astea de la Mureş mi-am adus aminte de ciocnirile de stradă de acum doi ani de la Cluj, când suporterii Universităţii au spart cu o bucata de ciment capul unui cameraman al jandarmeriei. În acea după-amiază de primăvară, după minute bune de nebunie, alergături pe străzi şi pietre aruncate în toate direcţiile, jandarmii au reuşit să reţină unul dintre suporterii recalcitranţi. De fapt, mai bine zis, una, pentru că era o adolescentă care purta fularul alb-negru al Universităţii şi care, din teribilismul specific vârstei, ieşise şi ea să se bată cu jandarmii. Dintre sutele de suporteri violenţi şi periculoşi, forţele de ordine au prins o simplă fată care nu avea cum să cântărească mai mult de 60 de kilograme.
Aşa şi în scoala din Târgu Mureş un ditamai poliţistul lipăie peste ochi o profesoară. Desigur, profesoara a început. Ea a dat prima, dar asta nu îl scuză cu nimic pe poliţist. Femeia aia nu era nici Rambo, nici vreun vânător de recompense din Războiul Stelelor. Ci era o profesoară scăpată de sub control. Şi acum stau şi mă întreb: ăştia doi reprezintă învăţământul şi legea din România? El, ca poliţist nu ar trebui să aibă un dram de autocontrol? Ea ca profesoară nu ar trebui să aibă un comportament decent? Şi dacă da, atunci cine îi lasă pe oamenii ăştia să profeseze?

SORIN
PROCES VERBAL DE PRIMIRE/PREDARE
Permiteţi să raportez! Deci m-am enervat, şefu! Deci nu mai am putut să ţin în mine, mă-nţelegi! Adică ai păţit şi mata, cunoşti care e treaba! Adică io am stat, aia tot urla acolo. Io, elegant, că mă cunoşti, n-aş lovi nicio floare sau o muscă, cum dreacu se zice. Şi mai erea şi oamenii ăia acolo, cu camera. Adică îţi dai seama?! Făceam specia poliţienească de râs. Adică deci să dea aia şi io să stau ca prostu, la cameră. Mi-am pus ochelarii şi am aplicat procedura, deci adică nu procedura, adică am pleznit-o şefu, ce să mai… Dă-o-n mă-sa de treabă! Acuma nici nu ştiu ce să mai zic. Că am procese de cunoştinţă. Adică o cunosc, că e profesoara lu’ fi-miu şi mi-e că, na, deci mă înţelegi… Adică io ştiu cum dă, că am văzut, şi dă bine. Nici nu mai ştiu – să-l mut pe ăla mic la altă şcoală sau să-l bat şi io, să se înveţe. Da’ m-am gândit şi nu e bine. Că voiam să-l fac poliţist şi tre’ să-nveţe să dea şi el, nu să stea ca prostu’. Că unde mai găseşte el şef ca mata, şefule! Că-mi vine să mă bat singur de ciudă, nu alta!

Later edit
MOISE
POLIŢISTUL GREŞETE GRAV. DAR ABIA DUPĂ ACEEA
M-am abținut până acum pentru că am avut o dezbatere ciudata noi înșine, neștiind dacă merita sau nu să dăm scena la BizBazar. Din punct de vedere legal politistul a procedat corect. Legea nu spune cum să linistesti un agresor. Femeia era agresivă și este de presupus că nu ar fi acceptat încatușarea pașnică. Credeți că dacă o lua de păr și o dădea cu capul de perete, îi sucea mâinile la spate iar apoi îi punea catușele iesea mai bine? Încă o data – LEGAL, poliţistul a procedat corect. Până la un punct! Care nu e ăla cu palma ci imediat după aceea. Adică a lipsit partea cu încătuşarea şi arestarea. Vădit contrariat şi el de propria reacţie poliţistul nu îşi face meseria, în sensul că nu arestează un suspect într-o infracţiune de ultraj, în care el însuşi este martor şi parte vătămată. Nici celorlalţi poliţişti (că erau vreo trei) nu le trece prin cap ce e de făcut. Asta este de fapt problema lor. Sunt poliţişti de proximitate nu sunt de la FBI să urle FRIIIZ MADĂFAKĂ! Ei au făcut cursuri în care sunt învăţaţi cum să intervină exact în astfel de scandaluri minore, domestice, cu pericol social redus, în care important e să restabileşti ordinea, nu să faci tu dreptate. Agresarea unui poliţist este însă o infracţiune gravă. Şi puşi în faţa ei, cei trei nu ştiu cum să reacţioneze. Ăla o pocneşte iar ăilalţi se sperie că o să-l vadă şefii la TV bătând o profă. Eu i-aş amenda disciplinar pe toţi cei trei poliţişti pentru asta. Atât şi nimic mai mult. V-am spus din capul locului să nu comentaţi despre profă pentru că nu consider că acel gen de comportament poate fi categorisit în cuvinte suportabile pe acest blog. M-ar scoate Ionuţ pe mine dacă aş scrie ce cred despre ea.
Şi da, nici reporterul nu poate fi lăudat. Cea mai relevantă chestie i s-a părut că era profa de etnie romă. O tâmpenie! Putea să fie şi cubaneză, chiar n-are nici o relevanţă în context. Singurul care merită o primă este operatorul care, chiar mi-a făcut ziua de azi. Am revăzut ore în şir înregistrarea şi am râs până mi-au dat lacrimile… Ştiu, nu-i frumos… nici acum nu mă mai pot abţine…

ROMANA
NU. CĂ N-AM NEVOIE
ROMANA
NU. CĂ N-AM NEVOIE
Dacia Duster este mare. Ceea ce nu e bine. Dar asta nu insemna nimic pentru mine. Şi Polo mi se pare un tanc pe şosea. Dacă ar fi să îmi iau un SUV mi-ar veni în minte Nissan Qashqai. Şi nu, nu un Duster. Dar dacă aş avea nevoie de o maşina înaltă si 4X4 şi aş avea bani doar de o compactă, aş alege Duster-ul. Nu arata rau deloc.. Are forme, e apetisant. Ar face bine să fie şi izolat fonic. Adică să nu se simtă prea tare economia pe care, evident, că o face constructorul. În rest, numai de bine.

IONUŢ
CATEGORIC NU! AŞ DESFIINŢA ŞI CONCEPTUL SUV
Nu ştiu ce categorii sociale cumpără SUV-uri în străinătate însă în România majoritatea cumpărătorilor de maşini de teren sunt fie baroni locali, fie afaceriştii trecuţi de prima tinereţe şi de suta de kile, fie băieţii de bani gata care n-au sânge de maşină sport fie piţip… pardon, voiam să spun domnişoare care umbă cu cei enumeraţi mai devreme. Vor cumpăra aceşti oameni Dacia Duster? În nici un caz. De ce? Pentru că e de la … Dacia şi pentru că DUSTER este numele pe care îl avea ARO la export. Pentru aceşti oameni nu contează că e 4X4 sau că e 4X8. Contează blazonul. Iar dacă bărbaţii cu cefele groase şi femeile cu buze mari nu vor cumpăra Duster, atunci cine îl va cumpăra? Probabil că românii cu venituri ceva mai modeste, care vor dori să aibă şi ei un SUV, aşa, de fiţe, ca să se dea mari în faţa prietenilor şi duşmanilor. Nu vreau să mă gândesc cum o să fie atunci traficul în Bucureşti.

SORIN
N-AŞ DA ÎN VIAŢA MEA
La ce îmi trebuie mie un “ditamai” 4×4 de o tonă şi încă niţel, cu un “extraordinar motor” de 1,6 şi 110 cai? E un Logan mai umflat. La banii ăştia îmi iau, de la retur de leasing, ce maşină vreau eu – şi nu exagerez. Plus o chitară electrică .
Eu cred că e o chestiune psihologică. Adică e pentru genul care de mic a vrut să aibă un SUV pe care “să scrie” SUV şi nu şi-a luat nici când a fost bine, nici până acum, pe criză. Şi a venit Duster – programul “niciun om fără un SUV”. Glumeam. Chiar nu înţeleg de ce ar da cineva atâţia bani pe o Dacie.

MIKI
NU. NU CRED ÎN DACIA.
Deci nu cred nici în Duster. Snobism. Dar unul fondat. Prima mea maşină a fost o Dacie 1300. A fost interesant. Mai ales iarna. Şi în general, când trebuia să pun frâne. Am zis că sunt rea. Şi că de când Loganul e o internaţională, ar trebui să îmi revizuiesc atitudinea. Aşa că am încercat Loganul tatălui meu. E drept, m-am urcat în Logan după ce am condus nişte maşini. Că vorba românului: există maşini şi există Dacia. Şi am zis atunci, în cunoştinţă de cauză, că eu şi Dacia no more. În consecinţă, nici măcar nu mă interesează cum arată Dusterul. Nici câţi cai are. Nici ce ştie să facă. Sau câte stele primeşte la testele de siguranţă. Putea la fel de bine să coste şi o mie de euro. Dar mă amuz de momentul în care el va fi lansat. Exact când tot românul strânge cureaua. Şi atunci nasc o singură curiozitate legată de Duster: cât cosumă, tată? Cât scrie în cartea tehnică? Are U sure?

MOISE
DA! MI-AŞ LUA. ADICĂ ŞI-AR LUA NEVASTĂ-MEA
Nu cred că mi-aş lua niciodată un SUV sau un Cross-Over. Dar i-aş lua soţiei. Iar Duster este candidatul perfect până la proba contrarie, respectiv până la un drive-test. Mie îmi plăceau jeepurile din Mash. Pe atunci se numeau GP-uri (de la General Purpose). Şi chiar le-am sugerat celor de la Dacia să caroseze un Duster ca pe alea din Mash iar apoi să îl dea jurnaliştilor la drive-test.
Mie un GP mi-ar trebui la pescuit şi la ţară, dar şi iarna acum să-mi pot duce copilul la şcoală. Nu că Cielo n-ar fi bun dar iarna asta i-a găsit limitele. În rest consider orice SUV un fel de tractoar chiar dacă poartă pe tricou numere ciudate gen X5 sau Q7. N-aş da 70 de mii de euro pe un tractor. Dar 14 mii aş da pe o DACIA.

IRINA
EU VREAU BICICLETĂ
Eu nu am carnet. Şi urăsc maşinile. Şi aş iubi RATB-ul dacă B nu ar veni de la Bucureştiul ăsta murdar şi urât. Deci aş lua o bicicletă şi aş merge în vreo 10 excursii de banii ăştia. Şi m-aş duce cu avionul, nu cu maşina. Mie mi se pare mult şi 6 mii de euro cât e Loganul, apoi 14 mii. Acum, să mă erijez, zic, în vocea poporului, deşi nu mă prea pricep la asta. Duster. Da, clar, cumpăr din patriotism! Că e Dacia, chiar dacă are blazon francez. Sau mai degrabă cumpăr Dacia pentru că sunt un francez sărac. Sau un neamţ cumpătat care trăieşte la munte…deal, fie. Sau nu o cumpăr deloc şi aştept să treacă criza şi să văd apoi ce cumpăr. Poate cumpăr Dacia dacă iese bine la teste şi restul lumii zice că e bună. Sau poate nu. Oricum, aşa, în mare, ideea e proastă. Dar proastă de tot. Mă gândesc că şi lor li se pare proastă, dar speră că ăia de nu mai rezistă fără 4 ori 4 dar sunt pocniţi de criză o să se înghesuie. Sau pur şi simplu nu mai pot da înapoi. L-au băgat şi pe Prost în asta, ce Doamne iartă-mă! Şi omul chiar a spus că merge.