„Era mai bine pe vremea lu’ Ceauşescu!”, striga de dimineaţă la televizor o doamnă furioasă, postată încă de dimineaţă în faţa Cimitirului Ghencea pentru a vedea cu ochii ei deshumarea lui nea Nicu şi a Elenei. În jurul doamnei furioase mai erau câţiva bătrânei ceva mai calmi. Dar prin discursul său plin de patos, doamna reuşise să atragă asupra sa toate obiectivele camerelor de filmat. Mi-am dat seama că furioasa tovarăşă este de fapt întruchiparea perfectă a propagandei comuniste pe care o iubea atât de mult: vorbe multe spuse tare şi privirea problemelor dintr-o singură perspectivă. Detaliat:

„Pe vremea lu’ Ceauşescu toată lumea avea servici, acum nu găsim unde să ne angajăm”, spunea doamna furioasă. Vai, doamnă, ce bine era! spun şi eu. Nu-i aşa că e frumos când statul îţi asigură „servici”? Eşti mult mai relaxat când ai siguranţa locului de muncă. De fapt, nici nu trebuie să te mai speteşti cu munca atunci când ştii că Partidul nu te va lăsa pe stradă. Din păcate, după Revoluţie, a venit Capitalismul cel Rău care ne obligă să muncim cu adevărat şi care a adus cu sine concepte malefice cum ar fi productivitatea muncii sau eficienţa.

„Pe vremea lu’ Ceauşescu nu a murit nimeni de foame”. Da, asta e minunea comunismului! Nimeni nu a murit de foame chiar dacă alimentarele şi aprozarele erau goale. E o cu totul o altă poveste că au murit oameni la Canal sau prin azilele de nebuni în care erau internaţi doar pentru că nu se supuneau Partidului. De fapt, atunci când Partidul îţi asigură un serviciu, nu văd de ce te-ai mai plânge că nu ai libertate de expresie. Libertatea de expresie nu ţine loc de salam cu soia şi cafea cu năut!

„Ceauşescu a construit ţara asta! Ăştia de acum ce-au făcut?”. Nu au făcut nimic, asta e adevărat. Ceauşescu, în schimb, ne-a făcut metrou. Nici nu vreau să aud vorbe răutăcioase de genul „încă de pe vremea Regelui voiau să facă metrou, deci comuniştii doar au avut norocul să fie cei ce au pus proiectul în aplicare”. Cât despre clădirille dărâmate de Ceauşescu, acolo a fost adevărata eficienţă. Căci la ordinul lui au fost puse la pământ vilele alea prăfuite din secolul trecut pentru a se construi blocuri mari în care să încapă sate întregi. Şi a a mai făcut şi o Casă a Poporului. Una care nu era destinată tocmai Poporului, ci conducerii …Poporului. Chiar şi aşa, ne mândrim cu ea. O înghiţi ea mulţi bani pentru întreţinerea de zi cu zi, dar e atât de mare încât NATO a făcut summit în ea. Tot în ea au făcut summit şi francofonii ăia din Africa. Nu mai contează că pentru ea populaţia a avut curent electric cu porţia şi căldură numai de la soare. În viaţă mai trebuie să facem şi sacrificii. Şi, oricum, cu electricitatea aia ce făcea lumea? Că la televizor nu era nimic ca lumea, iar bulgarii se vedeau cu „purici”.

Şi la aşa propagantă, firesc, s-au încins şi celelalte spirite din jurul doamnei furioase. „Se tot spune că nu ne lăsau să plecăm în străinătate, dar să ştiţi că puteam să ne facem vacanţele în statele sovietice”, adăuga o altă doamnă mai în vârstă. Şi eu mă gândesc din nou. Da, probabil că era revigorant să părăseşti blocurile cenuşii din Bucureşti pentru a vizita… blocurile cenuşii din altă ţară. Adică, deh, nu toată lumea a avut norocul să emigreze în Siberia în timpul războiului.

Întors în prezent, mi-am dat totuşi seama că s-a făcut târziu. Am stins televizorul şi m-am îndreptat spre serviciul pe care nu Partidul mi l-a asigurat. I-am lăsat pe bătrânei să depene amintiri din epoca lor de aur judecând aşa: atâta timp cât le-a fost bine în timpul unui comunism feroce, ar trebui să se descurce şi într-un capitalism la fel de feroce. În ambele sisteme tot de o felie de parizer pe zi au parte. Desigur, au şi motive serioase de supărare. După zeci de ani de comunism parada de 23 august s-a mutat de pe 1 decembrie şi nici nu mai e atât de spectaculoasă. O schimbare care i-a bulversat definitiv.

Am ratat o preacinstită dezbatere între impozitul unic şi o cotă diferenţiată căci discuţia a fost ferm înăbuşită de premierul Emil Boc. Ministrul de finanţe a ajuns la concluzia că nu putem ieşi din criză fără un impozit diferenţiat iar opinia domniei sale a fost ferm condamnată de cei din partidul de guvernământ. Era dreptul lor să o facă, în fond doar cota unică a mai rămas din identitatea dogmatică a acestui partid, iar discuţia oricum nu duce nicăieri atâta timp cât nici acel impozit diferenţiat nu ar duce către vreo relansare economică. În fapt, calculul lui Vlădescu nu ascunde decât dorinţa acestuia de a mări impozitele pe muncă, într-o ţară în care cei ce muncesc se împuţinează cu fiecare zi, iar dintre aceia şi mai puţini sunt capabili să şi plătească statului uriaşele taxe şi contribuţii impuse.
Desigur un impozit diferenţiat ar putea rezolva problema aşanumitor pensii nesimţite, în sensul că ar putea, fără prea multe dureri de cap să readucă statului o parte importantă a acelor venituri care nu au avut în spate o contribuţie care să le justifice. Dar atât. Problema de fond rămâne – statul român nu îi stimulează pe cetăţenii săi să muncească ci să cerşească ajutoare sociale.

Să vă dau şi nişte cifre – în cazul cotei unice statul confiscă prin contribuţii sănătate şi impozitul de rigoare 54% din munca unui cetăţean. Cu alte cuvinte la un salariu net de 1000 de lei, nu, hai să formulez altfel, ca să îi dea angajatului său 1000 de lei bani în mână un patron trebuie să plătească 2300 de lei, din care hapsânul stat ia 1300 de lei. Am inclus aici şi CAS-ul de 25% aplicat fondului de salarii.

În cazul cotei diferenţiate nu se întâmplă decât să crească acest procent undeva între 60 şi 75%. Cu alte cuvinte efortul patronului pentru aceeaşi mie de lei se duce undeva peste 3000 de lei.

Da, pe bune, mai contează? Cât de naiv trebuie să fii ca ministru de finanţe, ca premier sau ca preşedinte, ca să înţelegi că nici un om sănătos la cap, nici un patron sănătos la cap nu va plăti de bună voie atâta bănet şi că va prefera să-i dea omului banii în mână, trecând o sumă minimă în acte, sumă ce va fi impozitată în acest mod absurd. ABSURD, acesta e cuvântul potrivit, atâta vreme cât, o să vedeţi imediat, nici măcar companiile de stat nu-şi plătesc datoriile la buget, nu de ieri de azi, dintotdeauna. Vă daţi seama cât de mare e bârna din ochiul domnului Vlădescu, dacă domnia sa nu pricepe că degeaba măreşti aceste taxe pe muncă, pentru că nimeni nu le mai plăteşte, nici măcar companiile de stat. Singurii care le plătesc sunt bugetarii, asta în condiţiile în care domnul Vlădescu nici măcar nu le mai virează banii pe impozite, se face doar o compensare cu trezoreria.

Bun, şi acum hai să revenim la dramele acestor vremuri. Vă spun sincer că pe mine, Guran, cetăţean particular din ţara România, m-ar interesa prea puţin problemele bugetului de stat şi m-ar interesa mai mult în aceste vremuri de criză economică un plan de măsuri menite să relanseze economia.
În loc să facă asta, domnul Vlădescu stă toată ziua şi face simulări cu echilibrarea bugetului de stat. Eu unul m-am prins de la o vreme că acest stat nu va face niciodată autostrăzi, infrastructură, nu va face modernizarea unei românii încă destul de captive într-un ev mediu întârziat, aşa că nu mă mai interesează ce fac Vlădescu, Boc şi Băsescu cu bugetul de stat.
M-am prins carevasăzică de faptul că nu voi vedea niciodată un plan serios de reformă prin care statul de exemplu să stimuleze munca. Avem o problemă cu munca, v-am mai spus, o problemă deja de psihologie socială. Statul, cum îi zice şi numele e cu statul, nu e cu munca. Deci interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară. Deci mai contează că e cotă unică sau cotă diferenţiată? Mă îndoiesc. Dar îi urez succes domnului Vlădescu în demersul inutil de a încerca să echilibreze pe spinarea mea bugetul unui stat inutil.

1.Vlădescu îţi ia lunar 16% în loc de 10%, ceea ce înseamnă un minus imediat de 6%. La 3000 de lei pe lună asta înseamnă o scădere imediată a venitului lunar de

180 de LEI (-)

2.Vlădescu îţi mai ia la final de an încă aproximativ 16% (CAS 5,5% + Sănătatea 9,5% + Şomajul 0,5%) din cinci salarii brute (1800 de lei). Asta înseamnă 16% din 9000 de lei adică

1440 de LEI (-)

3.La regularizarea de final de an statul trebuie să îţi dea înapoi 20% din impozitul pe venit pe care ţi l-a luat (3000X16%X12luni = 5760 LEI) adică

1152 de LEI (+)

4. Rezultă că la final de an o să îi dai înapoi lui Vlădescu diferenţa dintre punctele 2 şi 3, adică 1440 – 1152, deci

288 de LEI

CONCLUZIE

La un venit din drepturi de autor de 3000 de lei acum, vei plăti suplimentar 180 de lei pe lună şi încă 288 de lei la finalul anului.

UPDATE

VLADESCU măreşte veniturile redactorilor şefi

Mi-a picat acum o fisă de mi-a spart capu. Deci, cei care au peste 3000 de euro pe DDA vor câştiga cam 15% la salar dintr-o scăpare incredibilă a juriştilor de la Finanţe. Nu sunt foarte multi în presa noastră, dar sunt şi e bine că statul ţine la ei. Staţi să vedeţi!

Legea spune că dacă ai peste 3000 de euro pe DDA nu mai eşti artist, eşti fabrică de bani. Faci adică fapte de comerţ şi trebuie să ţi se aplice TVA. Numai că dacă plăteşti contribuţie, potrivit noii ordonanţe, eşti salariat, căci contribuţiile se aplică numai veniturilor de natură salarială. Aici intervine o contradicţie implicită căci nu poţi fi şi cal şi măgar în acelaşi timp. Ori eşti comerciant, ori eşti salariat. Cum ordonanţa este mai recentă şi modifică explicit codul fiscal se poate interpreta că ea modifică implicit şi prevederile cu care intră în contradicţie. Asta înseamnă că cei care au peste 3000 de euro plătesc un rahat de 14 milioane de lei vechi pe an contribuţie, daaaaar, nu mai plătesc TVA 19%. Şi uite aşa ne-a făcut Vlădescu, fără să vrea probabil, şefii mai bogaţi! BRAVA!

Nu ştiu sigur, dar cred că acest raţionament li se poate aplica şi celor cu PFA.

Proşti juristi mai au ăştia la Finanţe!

Există în toate lucrurile o raţiune pe care nu o putem cuprinde cu puterea minţii noastre, dar pe care o vom pricepe mai târziu. Nu, nu m-am apucat de recitat din Blaga. Dar zilele astea am avut o dezbatere interesantă în sânul echipei. Să-l dăm sau să nu-l dăm pe Dan Diaconescu
la BizBazar.

Să vedeţi cum a fost…

Prima zi… DD eveniment în desfăşurare. Tentaţia mea a fost să-l sun şi să-i zic să intre în direct! Laurenţiu a sărit ca ars. Avea fulgere în priviri şi dispreţ în vorbe grele. Numa nu m-a pocnit. Mi-am amintit că am fost invitat de vreo câteva ori la OTV, dar am refuzat de fiecare dată. Mai târziu cineva, persoană importantă, avea să îmi spună că talk-show-urile de la OTV sunt fie şpăgi, fie execuţii în direct. Din ce dracu putea un realizator TV să ajungă la o avere atât de mare?

Deci am zis ok, nu zicem nimic de arestarea lui Diaconescu. Personajul e dubios şi neinteresant pentru oamenii sănătoşi la cap. Dacă un primar dintr-un sat ia şpagă sau e şantajat nu dăm ştirea. E derizorie. Acum ştirea e că pe primarul derizoriu l-ar fi şantajat nişte papagali de la o
televiziune pentru oameni cu probleme psihice. DECI NICI ASTA NU E O ŞTIRE!
Deci nu dăm, am zis noi şi am intrat în emisie.

Problema e că la evenimentele în desfăşurare am o singură opţiune – fac eu breaking news sau vin colegii de la ştiri şi mă scot cu totul. Cum în viaţă avem doar impresia unor decizii (de fapt le ia altcineva pentru noi) Dan Diaconescu s-a dus la DNA exact când eu trebuia să intru în direct cu Adrian Vasilescu. Aşa că am amânat transmisia de la BNR (ce insultă!) ca să ascult 10 minute de peroraţii fără cap şi fără coadă într-o tentativă evidentă de a transforma un eveniment penal într-unul de marketing. Când mi-am dat seama că DD poate să stea în direct la ţânşpe televiziuni până după miezul nopţii, cum are obiceiul la OTV, l-am tăiat. Dar răul era deja făcut. Iar în televiziune 10 minute înseamnă imens. Azi am decis iar să nu îl dăm. Din fericire n-a mai venit peste noi.

Totuşi, dimineaţă l-am auzit pe CTP vorbind la radio cu Turceascu despre problemă şi mi s-a părut interesant. CTP spunea că DD nu este de fapt un jurnalist. Eu zic că este. Şi că vrem, nu vrem, trebuie să ni-l asumăm noi ca breaslă. Sigur, nu e unu de care să fim mândri. Sunt de acord că ceea ce face el este pur şi simplu un viol la adresa bunului simţ. Totuşi exact bunul ăsta simţ ar trebui să marginalizeze astfel de indivizi într-o societate normală la cap. Şi nu o face. Ce concluzii tragem noi de aici?

Cum DD este un fenomen de mase, simpla lui existenţă ne arată doar faptul că o parte însemnată a cetăţenilor noştri suferă fie cu capul, fie cu simţul. Jurnaliştii nu sunt cu toţii nişte sfinţi aşa cum nici politicienii nu sunt. Totuşi cei care însearcă să respecte regulile meseriei o pot face, indiferent unde evoluează ei.

În această meserie cel mai rău lucru ce ţi se poate întâmpla este ca un patron pervers să folosească o anchetă cinstită pentru a scoate bani de pe cineva. Jurnalistul care a făcut ancheta se simte vinovat apoi, fără să fie de fapt. Vi s-a părut nenea ăla cu emisiunea paranormală că ar fi un tip care a făcut o anchetă cinstită? Acolo toată organizaţia pare să lucreze în scopul pervers al patronului.

Deci ce ne facem cu jurnaliştii ăştia pe care îi validează totuşi o parte importantă a audienţei? Răspundeţi voi la asta.

Emil Boc a sărit în apă fără să ştie exact cât e de adâncă şi a supravieţuit miraculos chiar dacă la testul moţiunii au votat mai mulţi parlamentari pentru demitere decât au votat pentru tăierea pensiilor şi salariilor. Altfel spus premierul a constat că, ridicat pe vârfuri, tot nu e mai mic decât apa dar în mult încercatul său destin de premier scufundat în repetate rânduri de data asta i-a fost scris să supravieţuiască. Apoi a strâns toţi miniştrii în guvern ca să se stabilească pe cine dăm afară. Doar un telefon de la Bruxelles a amânat remanierea, la celălalt capăt al firului aflându-se nu vreun oficial european ci şeful domnului Boc, domnul Traian Băsescu.

„Emile, o fi zis Băse, te-ai apucat de remaniere? Ai iniţiative personale? Aşa ai înţeles tu democraţia? Las-o dreaq!”

Apoi miniştrii au fost din nou strânşi în guvern pentru a stabili câtă benzină poate consuma pe lună o maşină de la minister.

400 de litri pe lună!

Asta înseamnă cam 10 plinuri sau vreo 5 mii de kilometri. Împărţit la 20 de zile lucrătoare o maşină din asta face în medie 250 de kilometri pe zi, ceea ce este aberant. Nici dacă funcţionarii respectivi ar fi agenţi de vânzări nu ar face atâţia kilometri. Ce zic eu agenţi de vânzări, nici măcar agenţi de turism dacă ar fi nu ar face atâţia kilometri.

Dar nu asta e important. Credeţi că preocuparea primului ministru ar trebui să fie câţi kilometri face pe zi o maşină de la ministerul X? Sau câţi litri de benzină poate fura şoferul unei maşini de la ministerul x? E important să te gospodăreşti, desigur, dar eu zic că domnii Vlădescu, Şeitan sau Dumitru n-ar trebui să mai meargă cu maşina şi, nu, nu spun asta dintr-un spirit justiţiar excesiv, dar aceşti oameni au tăiat înainte de asta salariile şi pensiile şi, deci, logic ar fi fost să ajungă acolo după ce ar fi tăiat mai întâi toţi banii pentru benzină.

Ceea ce încerc să vă spun este că la intervale regulate de timp domnul Boc nu reuşeşte decât un simulacru de economisire bugetară, nereuşind de fapt să iasă niciodată din paradigma idioată a unui buget prost structurat din punct de vedere al responsabilităţilor.

Pentru a face economii la buget, nu cred că trebuie să stabilească Emil Boc normative de consum benzină premium aditivată per kilometru în afara localităţii. E stupid! Ar fi fost suficient să zică, dau un exemplu, stimate domnule ministru Mihail Dumitru, ministerul dumitale primeşte anul acesta atâţia bani. Ăştia sunt, alţii n-am că dacă aş avea fabrică de bani aş făcea şi … ia nene!

Ce alegi? Ce tai? Subvenţiile agricultorilor? Păi dacă le tai pe alea de ce mai exişti ca minister? Care mai e rostul dumitale? Du-te acasă! Sau taie altceva! Desfiinţează inutilele direcţii agricole judeţene care nu fac decât şpăgi, alt rost nu mai au, vinde la licitaţie sutele de mii de hectare concesionate pe trei lei unui Ioan Niculae sau unui Culiţă Tărâţă, fă adică rost de bani ca să îţi justifici existenţa ca ministru şi minister. A fost doar un exemplu.

Domnu Şeitan, cu ce se ocupă ministerul ăsta al muncii? Câţi oameni ai? Atâţia? Câţi bani aduce Casa de Pensii? Cum nu aduce bani? Păi poate dacă o privatizăm mai aduce şi bani.

Domnu Berceanu! Ce produce ministerul matale în acest an? Ce mama mă-sii fac 5000 de oameni la Compania de Drumuri şi autostrăzi când toate drumurile se fac cu firme private, consultanţii sunt privaţi, ba chiar şi la exproprieri statul angajează firme de avocatură private. Care e rostul acestor oameni? Să facă şpăgi?

Nu domle va zice Berceanu, eu am o viziune. Uite, câţi bani îmi dai? Atâţia! Păi în cazul ăsta eu fac asta, asta şi asta, produc atâţia bani în acest an iar dacă nu-i produc plec acasăăă!

Responsabilizarea sectorială este o formă mult mai eficientă de cheltuire a banului public. Vrea domnu Berceanu bani de investiţii în Căi Ferate, dau un exemplu, păi atunci rentabilizează CFR-ul. Că dacă e rentabil aduce şi bani de investiţii, nu?

Vedeţi dvs, reforma statului român e mult mai simplu de făcut decât pare. Ea presupune doar o modificare a legii bugetului de stat. Pune-l pe Berceanu, pe Dumitru sau pe Videanu să aleagă între benzina proprie, salariile şi numărul celor din subordine sau achiziţia de creioane colorate. Fiecare va trebui doar să justifice apoi doar de ce a ales creioanele colorate preferând să dea oameni afară.
Vara asta va fi una fierbinte! Abia a început cu asumarea pe tăierile de pensii şi salarii şi va continua, sunt convins, cu o schimbare a unui guvern care nici măcar să mimeze că lucrează nu ştie.

Dacă spre planeta România s-ar fi îndreptat o cometă ucigaşă preşedintele ar fi făcut apel la articolul 53 din constituţie pentru a limita anarhia declanşată de românii ieşiţi pe străzi. În faţa unui final inevitabil oamenii în general îşi pierd raţiunea şi respectul pentru lege, fură, devastează, fac revolte. Românii, care sunt desigur şi ei oameni, dar sunt mai speciali în felul lor, fac evaziune fiscală, fac contrabandă cu banane, ananas şi usturoi , fumează LeMeu din Ucraina şi Monte Carlo din republica Moldova, aşa că reacţia statului în faţa unui alt tip de Armagheddon n-a întârziat să vină.

Marţi noaptea preşedintele l-a ameninţat pe şeful poliţiei de frontieră, miercuri poliţiştii s-au infiltrat sub acoperire într-o reţea de traficanţi româno-ucraineană iar joi dimineaţă deja trăgeau cu pistoalele după ei prin Maramureş. La aceeaşi oră, într-o fantastică corelare mascaţii arestau câteva cartuşe cu ţigări într-un angros mărunt din Bucureşti.

În alte colţuri ale ţării contrabandiştii scăpau în ultima clipă de braţul erect al legii – se spune că la Nădlac un importator de banane norvegiene a murit înecat cu un astfel de fruct pe care a încercat să îl înghită necurăţat, doar ca să-l ascundă de vameşi, în vreme ce la Albiţa, o mamaie cu dublă naţionalitate, moldo-românească a fost internată de urgenţă cu arsuri intestinale grave fiind suspectă de intoxicaţie cu usturoi chinezesc. Care va să zică, periculoasa bunicuţă trecea frecvent graniţa cu cantităţi mici de usturoi împachetate într-un prezervativ îngurgitat. Experţii spun că metoda a fost luată de la traficanţii columbieni de droguri şi ca în argoul moldo-român poartă denumirea little hot dog sau, în treducere, căţelul fierbinte.

Vă daţi seama că în faţa unei asemenea situaţii apelul la articolul 53 din Constituţie era inevitabil. Surse de la Cotroceni care au dorit să-şi păstreze anonimatul spun că într-un moment de nervozitate preşedintele a fost chiar pe punctul de a instaura legea marţială, dar a fost calmat imediat de pacifista Elena Udrea, care i-ar fi spus preşedintelui că, citez, dublarea sau triplarea pedepselor pentru furt din avutul obştesc poate afecta pe cine nu ne-am dori.

Pot să zic şi eu pe blog ceva ce la teveu n-am de gând să spun? Nouă jurnaliştilor ne bagă ăştia CAS la drepturi de autor şi ne diminuează cota forfetară de la 40% la 25%. Una peste alta asta înseamnă o tăiere a salariilor cuprinsă între 15 şi 30% (în funcţie de cât are fiecare pe drepturi) başca o sumă de plătit la final de an la regularizare. La mine tăierea e cam de 20%. E mai mult decât toate ratele mele. (Bine, eu nici nu am rate prea mari.)

Ştirea a trezit reacţii variate. Unii dintre noi s-au enervat. Au zis că trebe să găsim o modalitate de fentat statul. Alţii au zis că nu se poate aşa ceva, că va găsi patronu’ o modalitate să nu ne taie salariile. Alţii au zis că patronu’ va împărţi cu noi sarcina fiscală, că aşa e corect. Alţii au zis că patronu’ va suporta el integral sarcina fiscală, că suntem pe profit. Numai că eu mă îndoiesc sincer că vom mai fi pe profit dacă va creşte fondul de salarii cu 20-30%. Ăia la Realitatea ce să mai zică? Lor sigur le mai taie Vântu 30% din salarii că oricum erau pe pierdere.

Nici nu mai contează.

Pentru noi jurnaliştii, eu zic că acesta va fi un test important. Acesta este motivul pentru care nici nu voi vorbi la tv despre CAS-ul la drepturi de autor. Nu putem plânge pe umărul pensionarilor fentând apoi fondul de pensii în numele libertăţii presei. E uşor să fii solidar pe banii altora, dar e mai greu pe banii tăi.

Mă îndoiesc sincer că ziarele mai mici, de provincie, vor fi capabile să treacă acest hop. Nu în mod legal. Probabil vor plăti cu banii în mână, la negru, la fel ca orice buticar. După aia vor înfiera evaziunea fiscală în articole în care vor demonstra apăsat că dacă n-ar fi economia neagră statul ar avea bani şi dac-ar fi 22 de milioane de bugetari. Mă gândesc cu spaimă cât respect de sine mai poate avea un jurnalist care face asta în mod conştient? Se poate şi inconştient, să ştiţi. Eu am colaborat odată la o revistă şi n-am observat că de la o vreme îmi intrau banii din contul personal al redactorului şef. Mai târziu am primit o citaţie să mă înscriu la masa credală căci revista dăduse faliment, iar eu nu figuram că mi-aş fi luat banii.

A devenit aproape axiomatic, aproape orice eveniment al acestor zile de criză îmi aminteşte de un altul din trecut. Am mai trăit asta, dar alt fel. E ciudat dar, oricât de diferite ar fi manifestările, mecanismele interioare ale crizelor economice seamănă destul de mult. Probabil şi soluţiile …

Eram mai tânăr cu zece ani, aveam soţia însărcinată şi căutam o casă. Lucram de un an în televiziune şi de şase ani în presă. Luasem decizia să nu mai schimb locul de muncă de fiecare dată când mi se oferea un salariu mai bun. Atunci nu mi-a tăiat nimeni salariul cu 20%, dar mi-am dat seama că mi-ar fi trebuit un salariu mai mare cu 20% ca să pot plăti ratele la casă. Ce puteam să fac? Să dau cuiva în cap? Să ies în stradă? Toţi mureau de foame. Toţi fumam ţigări Carpaţi şi beam cafea cu năut.

Aşa că mi-am mai luat o slujbă.

Pentru prima dată în istorie România se află în faţa unei terapii de şoc. S-a mai încercat una şi pe vremea lui Ciorbea, dar atunci măsurile de compensare socială au fost atât de mari încât nici bugetul nu s-a echilibrat, nici investiţii nu s-au făcut, doar s-au dat minerii afară cu o cârcă de bani fiecare, bani pe care după ce i-au terminat, au venit din nou la Bucureşti. Vedeţi dvs., nici Traian Băsescu nu a anunţat un plan de relansare economică săptămâna trecută. A anunţat măsuri de austeritate care duc la tăierea unor cheltuieli pentru care guvernul oricum nu avea bani. Ceea ce încerc să vă spun este că banii astfel economisiţi nu se duc automat pe investiţii şi pe relansare economică, pentru că ei nu există. În mod din nou greşit, preşedintele nu a anunţat şi un plan de stimulare economică, de investiţii care să compenseze lipsa din economie a acestor bani. De aici şi concluzia că această restructrare nu a fost una foarte bine plănuită ci s-a făcut oarecum pe picior, ceea ce îi şi diminuează din credibilitate.

CARE ESTE IMPACTUL MACROECONOMIC AL ACESTOR MĂSURI?

Păi în mod evident, o tăiere de venituri de asemenea amploare va duce automat la o scădere a vânzărilor de bunuri de larg consum şi de servicii. Cu alte cuvinte, cel puţin în primă fază această terapie de şoc va genera scădere economică, bugetarul cu salariul tăiat va consuma mai puţin iar asta se va vedea preponderent în sfera serviciilor. În comerţ mai ales.
Acum o să îmi permit să îl contrazic puţin pe guvernatorul Isărescu, aducând următorul raţionament – dacă o creştere nesustenabilă de salarii a provocat în trecut creşteri de preţuri şi o creştere a cursului de schimb, corectarea dură de acum va aduce în mod logic scăderi de preţuri şi o scădere a euro faţă de leu.
Eu zic că există o bună şansă ca în perioada următoare serviciile să intre în deflaţie! Deflaţie înseamnă scăderea mediei preţurilor pe întreaga economie, mai mult de două luni consecutive. Nu vă bucuraţi că nu e bună. De cele mai multe ori deflaţia înseamnă faliment pentru un număr de companii.

Numai că tot acest calcul l-am mai făcut şi anul trecut. Atunci, fără un anunţ expres de la Cotroceni, firmele private din România au tăiat cheltuielile salariale cu 20% şi cel puţin teoretic impactul ar fi trebuit să fie chiar mai mare decât ce al măsurilor pe care le-a anunţat Băsescu acum. Cât a scăzut economia anul trecut? 7%.
Empiric aşa, eu zic că dacă guvernul nu investeşte bani urgent probabil că economia va mai pierde cam 4-5% anul ăsta numai din aceste tăieri de salarii şi pensii.

Dacă guvernul investeşte banii pe care nu-i are deocamdată, dar se poate împrumuta, atunci economia poate rămâne la nivelul actual sau la o scădere mai mică. Există o şansă ca preţurile să scadă doar la anumite servicii, dar impact social imediat tot va fi. Cu alte cuvinte o parte economică ce moare poate fi compensată de o altă parte economică ce va renaşte şi aici intervine de fapt marea discuţie despre unde se duc banii.

Dacă se duc tot pe firme de partid şi corupţie n-am făcut nici o brânză iar singurul efect al acestei terapii de şoc va fi şocul. Pensionarii şi bugetarii vor plăti degeaba un preţ.

Dacă banii se duc în infrastructură, în industrie, în domenii care crează apoi locuri de muncă şi mişcă economia pe ansamblul ei, atunci de anul viitor, sau, cu puţin noroc, chiar în a doua parte a acestui an putem simţi uşor uşor un reviriment economic, dar unul uşor, nu vă faceţi iluzii.

Vă reamintesc experienţa deceniului trecut, creşterea economică a început prin 2000 dar oamenii au trăit mai bine abia de prin 2002-2003.
E adevărat acum România este alta şi de aceea eu spun că termenele astea nu sunt bătute în cuie iar lucrurile pot merge mai bine într-un interval mai scurt de timp. Numai că, la fel cum în perioada 2004 – 2006 nu am avut atât creşteri de salarii cât mai ales o creştere a nivelului de trai prin scăderea cursului de schimb, la fel în anii următori, dacă se întâmplă ce e vorba să se întâmple, putem spera la capătul acestei perioade la o creştere a puterii de cumpărare. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic e mult mai bine ca în loc să-ţi crească salariul să ţi se ieftinească pâinea.

DE ACUM EU VĂD EURO MAI JOS

În primul rând că Isărescu e şi el om şi deşi a fost singurul cu sânge-n instalaţii ca să se declare solidar cu cei ce muncesc la privat, Isărescu nu e genul care să vrea sânge de pensionar sau de bugetar. În altă ordine de idei, guvernatorul nu cred să conceapă creşteri de curs, conştient de faptul că oamenii cu salarii tăiate au şi ei rate la bănci, cele mai multe în euro. Va apăra aşadar cursul şi, dacă nu pică CitiBank după povestea din joia trecută, nu văd nici un cutremur internaţional capabil să bată rezerva inexugnabilă a BNR.

Apoi vine partea cu investiţiile. Dacă statul începe să facă investiţii în infrastructură asta va chema banii cu goarna în România. Lăsând la o parte sporul de productivitate, cred că Isărescu va fi nevoit să intervină pentru ca leul să nu se aprecieze prea repede. Numai că BNR are deja prea mulţi euro şi în final banca va trebui să lase leul să se aprecieze. Cred că şi dobânzile vor scădea mult mai repede, pentru că ce poate face BNR atunci când nu mai poate cumpăra euro? Poate scădea randamentele la lei. Cum aestea au coborât oricum în această primăvară spre 2-3% overnight, probabil în vara asta Banca centrală va începe să dea drumul şi la RMO. Acesta va fi pasul decisiv pentru ieftinirea reală a creditului.
Dacă acest scenariu este respectat eu cred că în doi ani cursul ar trebui să coboare din nou spre trei lei pentru un euro.

ÎN CONCLUZIE

Desigur viaţa reală nu este un scenariu macro de manual şi vom mai avea greve, disturbări sociale şi politice, îndoieli şamd. Eu nu sunt însă mama-omida şi tot ce pot să fac este un scenariu macro. Aştept de 14 ani o terapie de şoc. Toţi au trecut prin ea. Şi cehii şi ungurii şi polonezii. Ungurii trăiesc acum o a doua terapie de şoc, iar polacii au retrăit-o acum un an jumate când li s-a dus cursul la dracu-n praznic. Noi ne considerăm o naţie aleasă.
Îmi pare sincer rău şi pentru bugetari şi, mai ales pentru pensionari. mulţi cred că noi ăştia de la tv suntem căzuţi din lună. Frate-miu e bugetar. Îi scade leafa de la 1500 de lei la 1100 de lei. Are rate, are copil… Probabil va lua mai în serios perspectiva unei cariere în privat. Mama e pensionară. Are 430 de lei pensie şi va rămâne cu vreo 370. Am vorbit joi seara cu tata şi era foarte supărat.
Ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii este că dacă tot acest scenariu desenat în mod ideal de mine nu se întâmplă, va trebui să recalculăm preţurile pe la 5 lei pentru un euro iar salariile vor rămâne pe loc. E doar un alt mod de a ne păcăli. Eu m-am săturat de el şi nu-l mai vreau. Aşa că nu mai stau acum să-l judec pe Băsescu sau pe alţii. Poate greşesc. Îmi cer de pe acum scuze tuturor celor pe care i-am supărat cu această analiză.

Parlamentul European a adoptat astăzi o rezoluţie prin care recomandă interzicerea utilizării cianurii în exploatările miniere la nivel de UE. În favoarea rezoluţiei au votat 488 de parlamentari, 48 s-au exprimat împotrivă şi 57 s-au abţinut.

Amendamentul Adinei Vălean, soţia liderului PNL, Crin Antonescu, a fost respins. Dacă vă amintiţi doamna Vălean a declanşat un adevărat scandal în Parlamentul European când a organizat o dezbatere pro Roşia Montană. Rezoluţia a fost o adevărată sperietoare pentru compania RMGC, aşa că Adina Vălean părea să fie trimisul lor în PE pentru susţinerea frenetică a cianurării.

Caraghios moment, posibil profitabil pentru doamna în cauză. RMGC a dat mereu asigurări că proiectul respectă în totalitate “legislaţia naţională şi europeană cu privire la protecţia mediului şi a patrimoniului”, a vorbit mereu despre “mineritul responsabil”, a spus că urmează întocmai standardele impuse de UE cu privire la folosirea cianurii în procesul de exploatare. În general, un discurs elegant, de lemn şi manipulator, dar civilizat. Astăzi, reprezentanţii companiei şi-au trădat propria logică suspectând întreg Universul de mişcări împotriva proiectului de la Roşia Montană.

“Raţiunea trebuie să triumfe asupra extremismului în Parlamentul European. Fără niciun efect juridic, votul de astăzi din Parlamentul European demonstrează doar un atac orchestrat şi fără scrupule împotriva României şi a dezvoltării sale viitoare”, spune un fragmentul din comunicatul trimis de companie. 488 de extremişti, iresponsabili şi paranoici! Cum altfel să fie cele 488 de minţi întunecate care s-au decis deopotrivă să se alieze împotriva ţărişoarei ăsteia? 488 de parlamentari ce valorează (în euro) mult, mult mai mult decât doamna Vălean. Răspunsul companiei arată cât de lamentabilă este construcţia lor internă, cât de năucitoare prin impertinenţă! Se opinteşte imediat după ce se termină banul. După aceea se iveşte doar tupeul şi prostul gust. Au cumpărat tot ce rămăsese nevândut. Şi au crezut că strategia de a cumpăra oameni şi instituţii le va aduce pacea universală. Ei bine, România nu însemnă RMGC. Un atac împotriva RMGC, nu este un atac împotriva României. Cele 4 miliarde de euro, pe care investitorul susţine că exploatarea le va aduce la bugetul statului, sunt o aberaţie despe care am mai vorbit (vezi clipurile interzise de CNA).

Chiar dacă proiectul PRIVAT a fost inclus în programul de guvernare, el nu este un proiect al statului român. Mişcarea guvernanţilor arată doar promiscuitatea în care se scaldă oficialii, pentru cîteva beneficii proprii. Atât şi nimic mai mult.

Hai că acum chiar mi-am ieşit din fire…
Deci vine azi pe la prânz o colegă şi îmi zice: băi Moise, vezi că ăştia vor să facă TVA-ul 24%. Am început să râd. Unde mă? În Grecia? 23 nu 24%. Nu băi, la noi, cică le-a cerut FMI-ul. După vreo oră m-am dus să-mi iau un suc, când mă întorc în redacţie şi Antena şi Realitatea – breaking news! Cota unică 20%, TVA-ul 25%. Mai crescuse un procent, ce spanac… ce mi-e 24, ce mi-e 25%?! ))
Bă voi sunteţi cu capul, zic… care-i sursa ştirii? Ziare.com care citează NewsIn. Măi nene, zic, am avut-o şi noi, dar nu e credibilă, nu înţelegeţi? Ei nimic… Pun mâna pe telefoane să aflu de unde dracu a ieşit aşa o gogomănie.

Aflu că nu de la Finanţe, nu de la Victoria… ce mai rămâne? De la Cotroceni, cumva? Aoleu zic? Ăştia vor să-l schimbe pe Boc? WTF? Pe Boc sau pe Vlădescu? Deci un TVA de 24, 25, 55, 175%, what ever, nu contează, va aduce mai puţini bani la buget decât un TVA de 19%. Economia nu e aritmetică. Nu poţi să calculezi că dacă ar fi TVA-ul 55% am putea face cinşpe mii de kilometri de autostradă. De ce nu? Pentru că îţi scad vânzările cu 50%! Uite d-aia! Că nu mai plătesc decât 20%. Uite d-aia!

Ce sens are să faci cota unică 20% dacă după aceea o să ai cu un milion de oameni mai puţin pe cartea de muncă? E o neghiobie. Se pot face astfel de scenarii? Da, dar ele sunt inutile. Totul e un scary movie. Păi şi care sunt efectele unui scary movie. Păi se sperie omul şi dă cu pop-cornu pe jos. După aia râde liniştit că n-a fost decât un film. Acest scenariu montat şi detonat în presă, zic eu de la Cotroceni, vine după ce consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu a anunţat că pe guvernoiu îl pândeşte remanierea dacă nu rezolvă cu restructurarea şi cu FMI-ul. Iar apoi a venit şi Udrea şi a zis că Lăzăroiu ştie el ce ştie.

În aceeaşi zi Berceanu a dat în Gândul un interviu în care a expus viziunea sa măreaţă despre cum NU trebe crescute taxele. Aoleu, dar de când face Berceanu politică fiscală? Sau dă examen de ministru de finanţe? Sau de prim-ministru? Ok, acu hai să recapitulăm.

Chapter one
- Lumea se sperie de asta cu TVA-ul de 24%

Chapter two
- Băse vine şi zice că nu e bine, că omorâm lumea

Chapter three
- Băse schimbă guvernu sau doar câţiva miniştri, iar lumea e mulţumită că n-au crescut taxele şi că Băse e un om bun

De ce toată mişcarea asta rocambolească? Păi după ce ai scăpat floricele pe jos ţipând speriat la scary movie te mai întrebi de ce dracu ai plătit bilete la film? Nu, că filmu e bun. Sau nu e? Dacă nu era filmu, poate unii se întrebau cine naibii i-a girat pe Boc şi pe Vlădescu acum nici şase luni.

Băse cumva? Al naibi regizor! Bun! Foarte bun! Da noi ne mai prostim mult cu filme proaste? Că e criză şi poate nu mai am bani de bilete la tot felul de ştifturi la care nici nu râd nici nu plâng.