de Moise Guran

Poa’ să ningă, poa’ să viscolească, poa’ să se blocheze România cu FMI-ul pe dinăuntru, Isărescu îşi scade dobânzile lunar, în pas de furnică. Banca Naţională pare a fi devenit imună la recomandările FMI, chiar dacă într-un gest de neobişnuită deschidere, Fondul şi-a publicat săptămâna trecută raportul în care sfătuia în decembrie BNR să nu mai taie dobânzile. De la raportul respectiv Isărescu le-a mai tăiat de două ori, o dată la începutul lui ianuarie şi a doua oară acum. Dobânda de referinţă a BNR este 5,5%, cea mai mică din istoria recentă. În tot acest timp băncile comerciale continuă să adune bani de la oameni la dobânzi ce ajung până la 7,5% la depozitele în lei.

În piaţă cel mai ieftin credit ipotecar în lei porneşte de la o dobândă efectivă de aproape 9%, dar cum case nu prea mai cumpără nimeni, cele mai multe credite, cele de consum sau pentru afaceri se dau la dobânzi cuprinse între 12 şi 20%.
De acum interesele sunt conturate destul de clar pe piaţa creditelor de la noi. În spiritul recomandărilor FMI, băncile comerciale se ocupă de creditare mai mult de ochii lumii. Dobânzile sunt descurajatoare, o dată pentu că băncile chiar nu au chef să dea bani şi, a doua oară, pentru că nici nu au cum să crediteze prea ieftin atâta timp cât continuă vânătoarea disperată după economiile românilor. Ce altceva arată o dobândă de 7,5% la depozite? Ea este astronomică în condiţiile unei inflaţii de doar 3%.

În tot acest timp BNR le taie lunar dobânda cu 0,25%, cadenţat, picurat şi enervant de sigur. Isărescu schingiuie bancherii cu această politică, încercând să-i facă să crediteze economia.

Săptămâna trecută preşedintele Traian Băsescu a anunţat că s-a întâlnit cu preşedinţii a două mari bănci austriece. S-au sfătuit, şi-au strâns mâinile iar apoi Băsescu a anunţat că băncile respective nu pleacă de la noi în 2012. Poate că nu vor pleca, dar băncile respective mai sunt azi doar fantomele a ceea ce au fost cândva. Picătura chinezească a lui Isărescu nu prea funcţionează pe cadavre.

de Moise Guran

Una dintre cele mai periculoase mişcări dintr-un joc de şah este atunci când un jucător reuşeşte să atace o piesă importantă cu un pion care deschide în acelaşi timp culoarul unui nebun care atacă regele. Şah prin descoperire se numeşte şi este situaţia în care un banal pion poate captura o regină.

Fix pe 1 februarie 2012, minerii de la mina Lonea au intrat în grevă cerând majorarea sporului de periculozitate cu 100 de lei. Ministerul Economiei s-a înţeles în acest sens acum două săptămâni cu sindicatele şi acest spor ar trebui să intre în vigoare de la 1 februarie şi să se plătească, firesc în luna martie. Şi totuşi, fix pe 1 februarie, minerii au intrat în grevă, anticipând cumva faptul că statul nu se va ţine de cuvânt.

Dacă vi se pare ciudată această mişcare în anticipare, mai aflaţi că cei de la Compania Naţională a Huilei fac mari presiuni pentru includerea acestei companii într-un mamut energetic care ar obliga astfel câteva termocentrale să cumpere huila din Valea Jiului care este cam cu 40-50% mai scumpă decât cărbunele adus din Polonia de exemplu.

Şefii minerilor au un interes de a salva astfel compania în condiţiile în care ea nu poate face concurenţei externe. În acelaşi timp, o serie de oameni cu gulere mult mai albe decât ale minerilor au un interes în crearea unei noi companii energetice, căci astfel li se deschide posibilitatea unor noi contracte cu energie.

Dacă toate aceste interese ar fi puse pe o tablă de şah, greva intempestivă a minerilor de la Lonea ar putea semăna cu un atac prin deschidere.

Minerii sunt doar pioni în acest joc dar ei deschid atacul din umbră, mult mai periculos, al unor nebuni ce aşteptau demult o vulnerabilitate politică.

de Ionuţ Văcaru

Bursa americană se pregăteşte de probabil cea mai isterică listare din istorie, cea a reţelei de socializare Facebook. Vestea a reuşit să stârnească destul de tare Wall Street-ul, mai ales că cinci mari bănci americane de investiţii, inclusiv Goldman Sachs şi Morgan Stanley, au fost contractate să aranjeze intrarea pe bursă a reţelei de socializare.

Deşi nu a anunţat nimic oficial, surse citate de mai toate ziarele americane importante spun că Facebook şi-ar depune astăzi documentaţia de listare şi că vrea să vândă dintr-un foc acţiuni de 5 miliarde de dolari. Ar fi de vreo trei ori mai mult decât a obţinut Google la apariţia sa pe bursă şi, totodată, ar ridica ridica valoarea Facebook la 100 de miliarde de dolari. Însă este în continuare foarte neclar ce se va întâmpla cu acţiunile Facebook după ce se va calma tot entuziasmul listării la bursă. Va reuşi să rămână pe val, sau se vor scufunda reducând masiv valoarea de piaţă a companiei?

Ei bine, investitorii cu experienţă de pe Wall Street se întreabă în primul de unde reuşeşte Facebook să scoată bani în activităţile sale de zi cu zi. În principiu, reţeaua de socializare îşi asigură veniturile din publicitatea on-line, însă jucătorii experimentaţi de pe bursă nu sunt prea încântaţi de o asemena sursă de câştig, căci în anumite perioade de criză veniturile din reclame pot scădea substanţial. Aşa că, dacă vrea să aibă o imagine bună pe bursă, Facebook ar trebui să îşi varieze sursele de câştig şi să încerce să obţină mult mai mulţi bani din jocurile şi aplicaţiile plătite pe care deja le găzduieşte printre serviciile sale. Cum ar fi de exemplu jocul Farmille care îţi permite să cumperi animale virtuale pentru fermele la fel de virtuale ale utilizatorilor.

Mai pe scurt, analiştii spun că reţeaua de socializare a lui Zuckerberg nu trebuie privită ca o televiziune care câştigă bani din publicitate, ci mai degrabă trebuie comparată cu o companie de cablu care câştigă bani direct de la utilizator.

Dacă nu va înţelege această diferenţă, listarea la bursă ar putea fi un duş foarte rece pentru Facebook.

Oricum ai lua-o discuţia despre miliardul de euro care va mări salariile bugetarilor şi pensiile, rămâne tot o negociere pe blana ursului din pădure. Asta pentru că statul român trebuie să împrumute anul acesta oricum o sumă de 20 de ori mai mare pentru a rostogoli datoriile şi pentru a acoperi deficitul care, chiar mai mic, tot există.

Dar bugetul unui stat nu înseamnă alocarea unor sume pe care statul deja le are, aşa cum cred majoritatea cetăţenilor. Bugetul este de fapt un plan de colectare şi cheltuire a banilor adunaţi în anul ce urmează de la cetăţeni. Altfel spus dacă prinzi ursul poţi să spui şi cât e blana, dacă îţi vei face din ea o plapumă suficient de lungă sau dacă nu cumva te-ai întins mai mult decât îţi permite ursuleţul de creştere economică pe care l-ai vânat.

Nimeni nu este mama Omida dar pentru a rezolva astfel de incertitudini în ani dificili care se mai poate întâmpla să fie şi electorali, oamenii cu adevărat inteligenţi concep politici şi nu doar mâzgăleli cu pixul pe o hârtie. Să scrii pe o hârtie tăiem tot cu 25% sau creştem tot cu 5% este un fel de mâzgăleală logică.

În timp ce politicienii noştrii dau măsura exactă a viziunii lor economice, francezii, care sunt şi ei în an electoral au făcut una mult mai deşteaptă. Controversatul Nicolas Sarkozy a avut curajul să majoreze cu un punct şi jumătate TVA-ul într-un an în care va candida la preşedinţie. A venit în acelaşi timp cu o reducere a contribuţiilor şi a lăsat neatins TVA-ul la produsele de bază. Ei bine, da, acesta este un pachet, o politică.

Se vor scumpi produsele din magazinele franţuzeşti? Da! Dar nu medicamentele, nu mâncarea şi nu produsele făcute în Franţa. Asta pentru că patronii din Franţa beneficiază de reducerea contribuţiilor, iar cei care vor alege să scumpească ceva vor avea spaţiu să mărească şi vreo câteva salarii pe ici pe colo. Din această mişcare bine gândită domnul Sarkozy îşi protejează locurile de muncă, le dă un avantaj exportatorilor francezi şi scumpeşte doar importurile de produse spre Franţa.

Nu, Sarkozy nu cumpără voturi majorând pensiile şi salariile bugetarilor. El câştigă pe merit voturile tuturor celor capabili să înţeleagă. Jos pălăria monsieur Frankozy!

de Moise Guran

La intervale aproape regulate de timp România reuşeşte să repete aceleaşi prostii istorice, cu o determinare demnă de o cauză mai bună.

Iată câteva evenimente şi declaraţii din ultimele zile, aparent fără legătură unele cu altele – săptămâna trecută FMI a dat publicităţii recomandările sale prin care în decembrie anul trecut îi învăţa pe guvernanţi să majoreze salariile şi pensiile; ieri, răspunzând unei întrebări de după declaraţia de presă, preşedintele Traian Băsescu a spus că România va lua anul acesta bani de oriunde poate, pentru a putea plăti salariile şi pensiile; a doua zi, lideri din eşalonul doi al PDL au început să se foiască propagând ideea că din aprilie salariile bugetarilor şi pensiile ar urma să crească cu 5%.

Şi acum să le luăm pe rând – FMI are pregătite 3,5 miliarde de euro pentru România într-un tip de program în care România a preferat să nu acceseze banii. De ce? Simplu, ei trebuie daţi înapoi. Când? Nu contează când. Important este că vor fi daţi înapoi cu dobândă, iar FMI vrea să ţină cumva România în această ecuaţie. Declaraţia lui Traian Băsescu confirmă faptul că s-au gândit la banii FMI iar ultimele propuneri arată şi pentru ce vor să ia cele cinci miliarde.

Proclamarea creşterii salariilor bugetarilor este un tip de reclamă electorală cu efecte urâte şi deja experimentate aproape în toţi anii electorali. Desigur bugetarul, el, unul sau mai mulţi, trebuie să primească o majorare individuală de salariu, funcţie de performanţele sale. Fără a majora cheltuielile totale cu salariile, statul trebuie să facă asta pentru a nu mai pierde oameni valoroşi. Nu cu 5%. 5% este o glumă proastă într-un mod comunistoid de a aplica aceeaşi majorare tuturor, şi celor care muncesc mai bine şi celor care muncesc mai puţin şi celor angajaţi cu pile, şi celor care au învăţat zeci de ani ca să specializeze iar acum pleacă în străinătate. Pentru a ţine un specialist adevărat într-o structură de stat îţi trebuie o dublare sau o triplare a salariului său după un model pe care numai Banca Naţională l-a aplicat în România şi nu fără cârcoteli.

Teoretic statul are două variante pentru acest gen de majorare – să ia bani de la FMI şi să dea la toată lumea, majorând şi fondul total de salarii, sau să ia de la unii şi să dea la alţii, într-un mod mult mai eficient de motivare a propriilor angajaţi. În prima variantă costul majorării va fi plătit mai devreme sau mai târziu de angajaţii la privat prin taxe şi impozite, în a doua variantă costul aduce şomaj doar dacă statul nu ştie sau nu găseşte o modalitate de a stimula economia şi de a crea noi locuri de muncă. Desigur o majorare de salarii proclamată cu goarna mai poate fi suportată de noi toţi într-un fel. Exact goarnele de la televizor sunt cele care pot declanşa mecanismele psihologice ale inflaţiei, chiar dacă acum consumul este mic şi creşterea de preţuri ar fi improbabilă. Statul are tot interesul să creeze inflaţie. Ea îi umflă încasările din taxe pe produs, aşa cum este TVA-ul şi îl ajută în final să mituiască voturi printr-un mecanism ce îi sărăceşte pe toţi ceilalţi.