Parlamentul European a adoptat astăzi o rezoluţie prin care recomandă interzicerea utilizării cianurii în exploatările miniere la nivel de UE. În favoarea rezoluţiei au votat 488 de parlamentari, 48 s-au exprimat împotrivă şi 57 s-au abţinut.

Amendamentul Adinei Vălean, soţia liderului PNL, Crin Antonescu, a fost respins. Dacă vă amintiţi doamna Vălean a declanşat un adevărat scandal în Parlamentul European când a organizat o dezbatere pro Roşia Montană. Rezoluţia a fost o adevărată sperietoare pentru compania RMGC, aşa că Adina Vălean părea să fie trimisul lor în PE pentru susţinerea frenetică a cianurării.

Caraghios moment, posibil profitabil pentru doamna în cauză. RMGC a dat mereu asigurări că proiectul respectă în totalitate “legislaţia naţională şi europeană cu privire la protecţia mediului şi a patrimoniului”, a vorbit mereu despre “mineritul responsabil”, a spus că urmează întocmai standardele impuse de UE cu privire la folosirea cianurii în procesul de exploatare. În general, un discurs elegant, de lemn şi manipulator, dar civilizat. Astăzi, reprezentanţii companiei şi-au trădat propria logică suspectând întreg Universul de mişcări împotriva proiectului de la Roşia Montană.

“Raţiunea trebuie să triumfe asupra extremismului în Parlamentul European. Fără niciun efect juridic, votul de astăzi din Parlamentul European demonstrează doar un atac orchestrat şi fără scrupule împotriva României şi a dezvoltării sale viitoare”, spune un fragmentul din comunicatul trimis de companie. 488 de extremişti, iresponsabili şi paranoici! Cum altfel să fie cele 488 de minţi întunecate care s-au decis deopotrivă să se alieze împotriva ţărişoarei ăsteia? 488 de parlamentari ce valorează (în euro) mult, mult mai mult decât doamna Vălean. Răspunsul companiei arată cât de lamentabilă este construcţia lor internă, cât de năucitoare prin impertinenţă! Se opinteşte imediat după ce se termină banul. După aceea se iveşte doar tupeul şi prostul gust. Au cumpărat tot ce rămăsese nevândut. Şi au crezut că strategia de a cumpăra oameni şi instituţii le va aduce pacea universală. Ei bine, România nu însemnă RMGC. Un atac împotriva RMGC, nu este un atac împotriva României. Cele 4 miliarde de euro, pe care investitorul susţine că exploatarea le va aduce la bugetul statului, sunt o aberaţie despe care am mai vorbit (vezi clipurile interzise de CNA).

Chiar dacă proiectul PRIVAT a fost inclus în programul de guvernare, el nu este un proiect al statului român. Mişcarea guvernanţilor arată doar promiscuitatea în care se scaldă oficialii, pentru cîteva beneficii proprii. Atât şi nimic mai mult.

După ce virusul gripei porcine pare să fi dispărut din România, Agenţia Naţională a Medicamentului spune că Institutul Cantacuzino, cel care a fabricat vaccinul anti gripă porcină, nu respectă regulile de bună practică de producţie (GMP – Good Manufacturing Practice). În ceea ce priveşte gripa porcină institutul a produs 10 milioane de doze, despre care se spune că, deşi sunt fabricate în aceeaşi condiţii, ar fi primit separat certificat de conformitate. Autorizaţia a fost în fapt retrasă tocmai pentru linia de vaccin gripal. Iar aceasta linie include o zonă de fabricaţie care este comună mai multor produse. Nu se va mai face la Cantacuzino nici vaccinul pentru bebeluşi, cel antitetanos, antirabic şi cel anti TBC. Primele declaraţii de astăzi arătau că certificatul este suspendat pe o perioadă nelimitată, adică până când Cantacuzino va face investiţiile necesare în capacitatea sa de producţie. Problema nu este de azi de ieri, o dovedeşte chiar împrumutul de 12 milioane de euro, luat de Guvern de la Banca Mondială la sfârşitul anului trecut. Banii au fost împrumutaţi pentru contracararea efectelor gripei AH1N1, dar o parte au ajuns şi la Institutul Cantacuzino pentru modernizarea capacităţiilor de producţie. Aşadar, problemele erau cunoscute însă ANM nu s-a grăbit cu concluziile ci a aşteptat până când aşa zisa pandemie (pentru că inclusiv noţiunea de pandemie a fost pusă sub semnul întrebării de specialişti) a dispărut de pe teritoriul românesc.

Cine pierde?

Institutul Cantacuzino este practic o ramură a Institutului Pasteur de la Paris, care prin statutul său nu are voie să facă profit, fiind singura instituţie medicală de acest gen din lume. Datorită lui, România este printre singurele state care îşi pot produce 12 tipuri de vaccin şi care pot să ţină sub control anumiţi viruşi fără să apeleze la importuri considerabile. Aşa a ajuns Institutul Cantacuzino o instituţie de importanţă strategică pentru ţară. Decizia de astăzi a Agenţiei Naţionale a Medicamentelor este însă ca un lacăt pus pe poarta Cantacuzino. 450 de angajaţi erau angrenaţi în procesul de producţie. Dacă autorizaţia nu va fi obţinută repede, oamenii sunt în pericol să îşi piardă slujbele. Mai pierde populaţia, adică beneficiarii vaccinului care era produs până acum chiar aici în ţară, la un preţ acceptabil, nespeculativ. Institutul riscă să piardă masiv din credibilitate. În cazul unei eventuale noi pandemii s-ar găsi mai cu uşurinţă voci care să ceară ca vaccinul să nu mai fie produs la Cantacuzino, ci să fie importat de la marile companii farmaceutice. Aşa cum era să se întâmple şi cu vaccinul antigripal, comandat iniţial de la gigantul Glaxo Smith Kline.

Cine câştigă?

Evident, companiile farmaceutice, cărora le vor creşte vânzările până când îşi va reveni bolnavul Cantacuzino, dacă îşi va mai reveni vreodată. Pentru că unele surse spun că nimeni nu ar avea interesul ca el să rămână în portofoliul statului. Sau să mai rămână cumva…
Numai pentru gripa porcină Guvernul a cheltuit din fondul de rezervă 12 milioane de euro (din ce se ştie până acum) plus încă vreo câteva milioane din împrumutul luat de la Banca Mondială. Dacă institutul nu ar funcţiona în cazul unei cheltuieli similare, banii s-ar transforma în profitul companiilor farmaceutice multinaţionale.

Potrivit aceloraşi surse, medicul Alexandru Rafila, membru în comisia de vaccinologie, fost consilier al ministrului Ion Bazac, cunoaşte cel mai bine cum vine treaba cu vânzarea Cantacuzino. Spun sursele că domnul Rafila ar cunoaşte la fel de bine şi cum vine treaba cu GSK, dar încă mai caut o legătură de interes a acestuia cu compania.
Şi secretarul de stat din Ministerul Sănătăţii, Adrian Streinu Cercel, cunoaşte bine compania GSK, care a adus în ţară şi vaccinul anti HPV. Secretarul de stat a inaugurat anul trecut Academia pentru HIV-SIDA, de la spitalul Matei Balş, al cărui principal sponsor a fost tot Glaxo Smith Kline.

Acum, nu mă întrebaţi de ce numele astea figurează la câştigători. A fost o greşeală de editare.. Dar să nu cântăm încă prohodul Cantacuzino. Cel mai important institut de cercetare de la noi încă trăieşte. La reanimare, dar trăieşte. Deocamdată avem pe masă doar o afacere urât mirositoare. Probabil cineva mizează pe faptul că peste două-trei zile presa va uita toată povestea. Vă asigur că până nu o află şi DNA-ul noi nu o vom uita.

Nu e posibil ca judecătorilor şi procurorilor să li se stabilească pensia în funcţie de banii pe care îi primesc în ultima lună de activitate! Nu e posibil ca magistraţii să îşi tragă salarii fabuloase chiar înainte de pensionare, astfel ca remuneraţia să fie calculată în funcţie de contribuţia din acea lună. Nu e normal ca pensia medie a unui judecător să fie 8.000 de lei pe lună. Legea spune aşa: “80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.” În general nu înţeleg privilegiile acordate magistraţilor. Liniştea bătrâneţilor lor înseamnă tragedia câtorva milioane de români, care nu beneficiază de pensii speciale, ci de o medie de 1000 de lei pe lună.

Dar liniştea bătrâneţilor lor mai înseamnă şi sute de verdicte greşite, investigaţii fără temei, spectacol mediatic comandat politic, dosare fabricate, sentinţe favorabile infractorilor. Cei care se pensionează acum au fost magistraţi şi înainte de 1989. Au şcoala și formaţia comunismului. Au învăţat cum să înfiereze bogătaşii şi cum să batjocorească “prostimea”. Judecătorii nu au beneficiat de inamovibilitate până în 1989. Se aflau, pe atunci, în subordinea Ministerului de Justiţie şi al Procurorului general. Adică cineva îi controla…şi uneori îi forţa să dea verdictul plăcut regimului. Cine nu se conforma era aruncat la şobolani, în puşcărie.

Deciziile se luau în cadrul tribunalelor poporului, ale securităţii statului şi ale tribunalelor militare. Croiţi aşa, după 1989 au redevenit inamovibili. Adică au primit toată puterea. Dreptatea absolută. Ei nu pot fi schimbaţi din funcţie, nu pot fi destituiţi. Li s-a dat independenţă totală. Perfect logic, într-un stat care funcţionează după principii logice. Dar nu şi unde corupţia este a doua natură a oricărui funcţionăraş de la poarta Tribunalului. Acum…e clar că nu toţi sunt aşa. Aproape că aş vrea ca judecătorii cinstiţi să primească ceva în plus la pensie, drept răsplată. Cu cât aţi nota voi magistraţii?

În timp ce proiectul de minerit de la Roşia Montană naşte pasiuni sau adversităţi, care ajung până în Parlamentul European (vezi contrele dintre penelistele Renate Weber şi Adina Vălean), chestiuni juridice ceva mai neobişnuite pun în pericol investiţia. Un pericol atât de mare că aproape rimează cu dizolvarea societăţii. Registrul Comerţului a respins cererea depusă de Roşia Montană Gold Corporation de a înregistra majorarea de capital, pe care a făcut-o în data de 16 octombrie. Am mai vorbit despre  asta într-o altă postare. Şi, ştiu. Ştiu că pare complicat. O să insist însă  pentru că  am pus mâna pe nişte documente. Şi cred că “scăparea” avocăţească poate fi mană cerească pentru orice duşman al proiectului.  Citind documentele  am ajuns la concluzia că, în acest moment, un avocat abil   ar putea să transforme afacerea Roşia Montană într-o amintire.

Judecătorul de la Registrul Comerţului s-a uitat probabil cruciş şi el când a văzut în acte că nici Gabriel Resources nu mai e firma din Canada ci un vehicul financiar din Jersey, de la care s-a împrumutat Gabriel. Iar împrumutaţii, care ar fi trebuit să vină cu bani la majorarea de capital, au luat bani nu de la noul acţionar ci de la vechiul. După ce s-a uitat cruciş, Judecătorul din Alba a respins majorarea, ceea ce pune într-o situaţie delicată întregul proiect. Pentru că Roşia Montană Gold Corporation ajunsese în pragul dizolvării, din cauza diminuării activului net. Când valoarea proprietăţilor unei firme este mai mică decât valoarea datoriilor ei, încep problemele. Datoriile, în valoare de 1,14 miliarde de lei din 2008, erau mai mari decît activele societăţii, adică 935 de milioane de lei.

Aşa că Gabriel Resources a decis să salveze compania din România de la dizolvare aducând alţi bani de acasă. Era nevoie de cel puţin 597 de milioane de lei. Pentru că statul deţine 19,3% din acţiuni, a fost obligat să vină şi el cu aport în numerar. Pentru că societatea de stat, Minvest Deva nu avea banii, 115 milioane de lei, a acceptat un împrumut chiar de la investitorul privat, adică de la Gabriel Resources. Neobişnuit, am mai zis asta. Dar e doar începutul ciudăţeniilor.

Gabriel Resources Limited a făcut la fel şi s-a împrumutat de la compania mamă din Canada, fără să aducă prea multe documente lămuritoare. Asta i-a şi derutat pe judecătorii de la Alba, care au vrut să ştie clar şi transparent de unde vin banii, pentru ce şi pentru cine. Aşa că au decis că nu opereze nimic. Compania mai avea o şansă pentru ca majorarea de capital să fie înregistrată, şi anume recursul, care trebuia depus în termen de 15 zile. Termenul a fost depăşit dar recursul nu a fost înregistrat. A venit doar o altă cerere pentru operarea majorării capitalului social, depusă tot după expirarea termenului. În aceste condiţii, Societatea Comercială Roşia Montană Gold Corporation a depăşit data limită pînă la care putea să îşi rezolve problema legată de finanţarea societăţii.

Legea societăţilor comerciale spune că din momentul ce o companie îşi declară starea de dizolvare este obligată să rezolve problema pînă la finalul anului următor. Iar “sfîrşitul anului următor” a fost 31 decembrie 2009. Iar în acest moment orice creditor, orice acţionar sau chiar judecătorul sindic pot să ceară dizolvarea RMGC. Am încercat azi să iau o declaraţie şi de la RMGC dar nu am reuşit. Au spus că trebuie să trimită solicitarea mea în Canada , la vehicul probabil, nu ştiu exact. Dar bag de seamă că e tristă situaţia.

Participaţia statului în proiectul Roşia Montană este la mâna investitorului privat, scrie ziarul Bursa. Cred că aşa se explică atitudinea lui Videanu (includerea temei în programul de guvernare) dar şi intenţia de a reevalua proiectul. Compania RMGC a făcut o majorare de capital, iar statul, deşi a subscris, nu a venit şi cu banii, respectiv 115 milioane de lei (aprox. 28 de milioane de euro), pentru a-şi menţine ponderea în afacere. Minvest Deva nu a avut banii necesari, iar Ministerul Economiei nici atât. Aşadar, investitorul şi Minvest au ajuns la o soluţie inedită şi unică în istoria post decembristă. Statul a subscris în cadrul majorării de capital cu banii investitorului privat, adică ai Gabriel Resources, şi şi-a păstrat ponderea în afacere, adică 19,3%. În traducere liberă, povestea sună cam aşa. Statul român tocmai ce a operat vânzarea mascată a pachetului pe care îl deţinea în proiectul Roşia Montană. Şi asta pentru că nu a avut de unde să scoată 28 de milioane de euro. Credeţi că nu a avut de unde? Ha! Şi cum mai justifică acum povestea frumoasă cum că statul român o sa încaseze miliarde de euro din dividende şi alte beneficii? Videanu este incredibil!

Este adevărat că sistemul bugetar este supraîncărcat şi că susţine mult mai mulţi oameni decît ar fi nevoie. E drept, cei mai mulţi îşi petrec timpul pe internet sau la cafele interminabile. Un exemplu ar fi departamentele de comunicare din ministere unde zac ,cât e ziua de lungă, cîte cinci-zece persoane. Dar asta e o altă problemă, privită oarecum dintr-un unghi subiectiv. Însă… nu este momentul în care statul să trimită bugetarii în şomaj (cu riscul ca Moise să sară în sus). Nu, Moise. Nu e momentul să îi laşi pe oameni pe drumuri. Măcar pentru faptul că statul nu are o strategie bazată pe competenţe şi, cel mai probabil, selecţia o să se facă tot pe bază de cumetrii. Un calcul rudimentar îmi arată că, după ce statul va da afară 15 mii de bugetari, ar cîştiga 63 de milioane de euro pe an. O nimica toată dacă stăm să facem nişte comparaţii. Şi le facem.

UNU. Fondul de Mediu face licitaţii în toată ţara pentru împădurirea a 3.700 de hectare de păşune. Acţiunea se derulează prin 30 de Consilii Judeţene din ţară. Total fond – 30 de milioane de euro, bani care vin din taxa de înmatriculare, în principiu – pentru cei care se întrebau unde se duc banii. Aşa. Consiliile Judeţene fac proiectul pentru împădurirea păşunilor din comuna X şi Z. Îl trimit la Fondul de Mediu de unde se întoarce aprobat. Proiectul este făcut de cîte o firmă privată, care ajută CJ, la întocmirea documentaţiei. În următoarea fază încep licitaţiile. Şi au început. La Timişoara a cîştigat contractul de execuţie The Money Channel Consulting pentru 1 milion de euro. Firma care, pe lîngă consultanţă, are, mai nou, ca obiect de activitate şi silvicultura, are de împădurit 100 de hecatre de teren. Cîştigă licitaţia chiar dacă, spre deosebire de competitor, nu are experienţă în domeniu. Chiar dacă, acţionarul majoritar, adică Realitatea Media, are datorii la bugetul statului (la momentul la care licitaţia a fost adjudecată). Cîştigă şi în Mehedinţi, tot un milion de euro, pentru 74 de hecatre de împădurit.

La Timişoara, firma care a pierdut a ofertat un preţ de 6 mii de lei hectarul. Romsilva spune că preţul corect este pe undeva pe la 10 mii de lei hectarul (dar merge şi mai puţin), şi poate ajunge la cel mult 18 mii de lei hectarul. Asta în timp ce The Money Channel cîştigă cu 40 de mii de lei pentru acelaşi hectar. Să ne înţelegem – îi ia, nu-i dă. Acum, să calculeze cineva diferenţa. Din informaţiile mele, urmează Clujul. Şi Neamţul poate fi interesant. Dar şi contractele de consultanţă proiect… Că suspiciunea este că ei centrează , ei dau cu capul… Acum sunt interesante şi celelalate judeţe, unde licitaţiile sunt în derulare. Deci încă nu avem cîştigătorul. Şeful de la Fondul de Mediu nu a mâncat nici usturoi şi nici gura nu-i miroase. Dar nu sunt tocmai sigură că rămîne aşa. Materialul îl vedeţi aici, la minutul 13.00.

DOI. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a pus la cale o licitaţie de 450 de milioane de euro pentru tratamentul persoanelor afectate de HIV SIDA. Bani alocaţi pentru patru ani, într-un contract cadru. Doar că în acest moment, bolnavilor le este mai mult decît suficient un buget de 35 de milioane de euro pe an. Înmulţit cu patru, rezultă 140 de milioane de euro. De unde au scos 450? Noroc că am dat asta şi licitaţia a fost oprită.

Exemplele continuă. Vezi drumurile judeţene la care se lucrează de cinci ori pe an. Firmele primesc contracte cu multe cifre pentru plombarea unui drum, sau pentru asfaltare. Ei se fac că repară drumul. Şi peste cîteva luni primesc un alt contract, că deh, şoseaua este plină de gropi. Iar banii se duc, se tot duc. Nu-i aşa că acum pare ridicolă cifra de 63 de milioane de euro?

Nici nu s-au terminat bine alegerile prezidenţiale și nici nu a fost încă votat pentru funcţia de Ministru al Economiei că Adrian Videanu a şi prezentat prima sa prioritate. Atenţie, intenţia sa şi a partidului pe care îl reprezintă nu a fost dezvăluită, aşa cum ar fi fost firesc, în campania electorală. Ca o premieră absolută, ministrul a declarat că va include proiectul Roşia Montană în programul de guvernare. De ce spun că este o premieră absolută? Pentru că dacă ministrul ar fi cercetat puţin, şi nu mă îndoiesc că a făcut-o, Roşia Montană nu este o afacere a statului, pe care să o incluzi într-un program guvernamental pentru că tu controlezi totul şi estimezi că vei consolida bugetul.

Proiectul este controlat în proporţie de 80% de o companie privată din Canada, Roşia Montană Gold Corporation. În 1999, atunci când a primit licenţa de exploatare, proiectul era controlat în totalitate de statul Român, prin Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului Minvest SA. Un an mai târziu însă, în 2000, licenţa a fost transferată firmei RMGC, controlată de Gabriel Resources, adică de omul de afaceri Frank Timiş. Nu este foarte simplu să transferi o licenţă de exploatare: fie că e vorba de petrol, calcar sau aur. În primul rând, este nevoie de o argumentaţie foarte bună, de teancuri de documentaţii, de justificări de ordin financiar, de experienţa celui care urmează să preia exploatarea…Iar pentru că licenţa aflată la ANRM este secretă, nici nu vom afla foarte curând cum a fost transferată.

Am dat toate detaliile acestea pentru a arăta că PD-L intenţionează să includă în programul guvernamental o afacere privată, şi nu una de stat, aşa cum încă mai era în anul 1999. Nu ştiu exact ce înțelege Videanu prin includerea proiectului printre prioritățile Executivului, însă eu mă gândesc la aprobarea Studiului de impact asupra mediului. Şi cred că la asta s-a referit şi domnia sa. Ori procedura de evaluare a impactului asupra mediului a fost suspendată de fostul ministru al mediului Atilla Korodi, rezultând un litigiu intentat de RMGC. Până când procesul nu va fi soluţionat de instanţă, discuţiile despre obţinerea avizului de mediu nu pot fi reluate. E adevărat, Atilla Korodi a suspendat atunci evaluarea proiectului mai mult din considerente politice, fiind cunoscut faptul că autorităţiile din Ungaria nu vor să audă de folosirea cianurării la foarte puţini kilometri de graniţa cu ţara lor. Oficial, fostul ministru a invocat faptul că RMGC nu avea un certificat de urbanism valabil. Dar punctul de vedere al maghiarilor nu pare a se fi schimbat, iar negocierile de până acum arată că portofoliul de la Mediu revine tot unui reprezentant al UDMR.

“Vreau ca acest proiect sa înceapă cât mai curand posibil, cu actualul investitor, compania canadiana Gabriel Resources”, spune răspicat Videanu. Păi cum aşa? Proiectul acesta nu poate demara fără o analiză serioasă a Studiului de Impact asupra Mediului, fără o analiză serioasă a Ministerului Culturii, legată de siturile arheologice din Roşia Montană și fără soluţionarea unor sumedenii de litigii aflate pe rol în mai multe instnţe din ţară. Adică, legea este mai presus decât dorinţa ministrului Videanu, care probabil are de făcut deconturi serioase din campania electorală. Şi ce mai deconturi! Cu siguranţă valoarea acţiunillor RMGC, listate la Bursa de la Toronto au crescut după declaraţia demnitarului, fiind cunoscut faptul că societatea canadiană a câştigat sume considerabile de la Bursă, de când este implicată în proiect.

Dacă excludem varianta că RMGC a finanţat serios campania electorală din acest an, dar şi varianta că ministrul nu a făcut de fapt o declaraţie pentru investitorii de pe Bursa din� Toronto, descoperim inutilitatea unei ieşiri publice legate de un proiect care implică mult mai multe aspecte decât o decizie politică. De altfel, vineri, după declaraţia lui Videanu, compania Gabriel Resources, a finalizat un plasament privat cu BSG Capital Markets privind subscrierea de către noul investitor a 30 de milioane de acţiuni comune, reprezentând 9% din titluri, în schimbul a 67,5 milioane de dolari (47 mil. euro).

“Vrem să includem în Programul de Guvernare demararea cât mai rapidă a proiectului Roşia Montană pentru ca piaţa aurului favorizează asemenea proiecte.” Dacă se gândeşte la bugetul statului, ministrul se află din nou într-o gravă eroare. Dacă RMGC ar primi avizul astăzi, proiectul ar fi demarat în cel puţin doi ani, probabil cu mult după ce am ieşi din criză, iar piaţa aurului s-ar normaliza. Roşia Montană nu va aduce niciodată la buget 4 miliarde de euro, aşa cum susţine compania. Chiar dacă statul mai deţine acum 19% din proiect, Guvernul nu a investit acolo aproape nimic, deci nici nu poate aştepta la dividende prea curând. RMGC estima că la bugetul de stat ar urma să intre – sub formă de dividende, redevenţe, taxe şi impozite – 1,8 miliarde de dolari, iar 2,2 miliarde dolari vor fi� bani daţi pe salariile muncitorilor, cheltuielile cu furnizorii. Este estimare companiei pentru că statul român, exact, Ministerul Economiei, nu a făcut niciun calcul în acest sens. Iar la felul în care statul este în stare să monitorizeze un astfel de proiect – fie că e vorba de cantităţiile de cianură folosite de companie, fie că este vorba despre banii investiţi şi încasaţi de pe urma proiectului – dacă Guvernul ar scoate de acolo un milliard în cei 16 ani ar trebui să se declare mulţumit. Pentru că, încă o dată. Nu este afacerea statului. E o afacere privată. Ah, şi cele 4 miliarde de euro invocate de companie, însemnă bani încasaţi (prin absurd) de stat în 16 ani! Nu azi, nu mîine.

Să nu credeţi că ma feresc să îmi expun şi opinia mea legată de Roşia Montană.

* Atâta timp cât avem o Gradă de Mediu slabă şi orchestrată politic, mina de aur va repreznta un real� pericol în Munţii Apuseni. Orice investitor ştie cât de uşor pot fi mituiţi câțiva funcţionarii ai gărzii de mediu, care, de altfel, ar trebui să monitorizeze la sânge proiectul timp de 16 ani. E important ca tentaţia investitorului de a scoate cât mai mult aur şi în cât mai puţin timp să nu ducă la majorarea cantităţilor de cianură pe care le folosesc în procesul de extracţie.

* Din studiu rezultă că RGMC nu îşi asumă recopertarea suprafeţei distruse la capătul celor 16 ani, astfel că peisajul va rămâne cangrenat definitiv, sau statul va trebui să facă reîmpădurirea din banii lui.

* Licenţa nu ar fi trebuit transferată, ci câştigată printr-o licitaţie de pe urma căreia Guvernul ar fi urmat să câştige bani buni. Statul însuşi ar fi putut să extragă aur din Roşia Montană, privatizând doar managementul companiei Minvest Deva. Dar mai cred şi că zăcământul mai poate aştepta până când cercetătorii vor descoperi o metodă mai sigură, dar la fel de eficientă, pentru a aduce aurul la suprafaţă. Iar aurul să fie ţinut în pământ ca un zăcământ strategic, dacă vreţi.

*Adriean Videanu face afirmaţii extrem de grave într-un stat slab, măcinat de conflicte politice, dar şi de o puternică criză economică, lăsând de înţeles că orice se poate îndeplini în ţara asta dacă există voinţa a doar câtorva oameni.

Ce justiţie, ce mediu, ce cultură, ce tradiţii! Când există voinţa unor nefericiţi ajunşi demnitari printr-o întâmplare la fel de nefericită din istoria ţării ăsteia.

UPDATE: Şi l-au cuprins! Programul de Guvernare al executivului Boc IV, trimis astăzi Parlamentului, conţine un punct care spune aşa: “Realizarea unei strategii naţionale pentru valorificarea resurselor minerale non-energetice şi reevaluarea proiectului Roşia-Montană.”

UPDATE 2: Ministrul propus al Economiei, Adriean Videanu, a declarat la audierile din comisiile parlamentare de specialitate, în prezenţa unor reprezentanţi ai ONG-urilor, că doreşte renegocierea deţinerilor statului român în cadrul proiectului Roşia Montană.

* “Intenţia este de a renegocia deţinerile statului român în acest proiect de îndată ce lucrurile avanseazã. Nu o să pot garanta că voi obţine un anumit procent la renegociere. Doresc renegocierea în beneficiul statului român, în ideea de a avea şi un cuvânt de spus în ceea ce înseamnă dezvoltarea acestui proiect” – ar însemna rezilierea contractului, declasificarea licenţei…nimeni nu îşi doreşte asta. Berceanu ştie de ce.

* “Vom ţine cont de toate sugestiile făcute în timpul dezbaterilor publice, inclusiv de toate hotărârile de instanţă care s-au dat, dar este un potenţial al resurselor minerale pe care România nu-l valorifică” – altfel, nici că se poate. Deciziile instanţei sunt, în cele mai multe cazuri, irevocabile.

* “Proiectul de dezvoltare al acestui zăcământ este sub aspectul tehnic. Din momentul obţinerii avizului de mediu, din evaluări, se vor cheltui în medie cam 1 milion de dolari pe zi, bani care vor însemna locuri de muncă, în perioada de vârf de sarcină vor fi acolo cam 6.000 de angajaţi. Înseamnă taxe şi impozite, atât la bugetul local, cât şi faţă de bugetul de stat” – din calculele companiei, desigur. Nu mai devreme de doi ani, desigur.

Avem un preşedinte care a lovit un copil. Avem un preşedinte care a minţit. Avem un preşedinte care a creat instabilitate politică şi economică. Avem un comunist, un demon. Avem un profil de preşedinte năclăit, care pentru aproape 50% dintre alegătorii din România, a însemnat ultima opţiune. Aceşti aproape 50% au ales să voteze împotriva preşedintelui, şi probabil au certitudinea că omul este agresiv, nociv, că are o gîndire distorsionată şi inconsecventă.

Am plimbat zile întregi la tv imaginile cu Băsescu care lovea un copil. Imaginile au fost crezute cam de 30% dintre alegători. Dar după reacţia de aseară, Traian Băsescu joacă în continuare murdar. Preşedintele trebuie să îşi asume victoria după ora 21, aşa spune legea. Pînă la ora 21 încă se votează. Preşedintele a încălcat legea. A cărei aplicare o garantează.

Preşedintele ar trebui să fie primul nostru ambasador. Imaginea sa a fost însă mînjită, cu sau fără concursul său. În mediile internaţionale, preşedintele este parţial compromis după o lungă şi agresivă campanie. Practic, politicienii, toţi politicieni, şi roşii şi portocalii şi de alt fel, au confiscat echilibrul şi bunul simţ. Campania a lăsat un gust amar, cam tuturor care au votat ştiind că niciunul dintre candidaţi nu îi reprezintă. Totodată, campania a lăsat un preşedinte firav, un preşedinte slab. Un preşedinte care nu are credibilitate. Cum vor fi privite, începînd de azi, demersurile sale? Sceleratul lui Patriciu în vizită în Germania. Comunistul în Cehia. Beţivul în vizită în Serbia. Şi etichetele au continuat. Mai poate fi recuperat preşedintele?