de Moise Guran

Poa’ să ningă, poa’ să viscolească, poa’ să se blocheze România cu FMI-ul pe dinăuntru, Isărescu îşi scade dobânzile lunar, în pas de furnică. Banca Naţională pare a fi devenit imună la recomandările FMI, chiar dacă într-un gest de neobişnuită deschidere, Fondul şi-a publicat săptămâna trecută raportul în care sfătuia în decembrie BNR să nu mai taie dobânzile. De la raportul respectiv Isărescu le-a mai tăiat de două ori, o dată la începutul lui ianuarie şi a doua oară acum. Dobânda de referinţă a BNR este 5,5%, cea mai mică din istoria recentă. În tot acest timp băncile comerciale continuă să adune bani de la oameni la dobânzi ce ajung până la 7,5% la depozitele în lei.

În piaţă cel mai ieftin credit ipotecar în lei porneşte de la o dobândă efectivă de aproape 9%, dar cum case nu prea mai cumpără nimeni, cele mai multe credite, cele de consum sau pentru afaceri se dau la dobânzi cuprinse între 12 şi 20%.
De acum interesele sunt conturate destul de clar pe piaţa creditelor de la noi. În spiritul recomandărilor FMI, băncile comerciale se ocupă de creditare mai mult de ochii lumii. Dobânzile sunt descurajatoare, o dată pentu că băncile chiar nu au chef să dea bani şi, a doua oară, pentru că nici nu au cum să crediteze prea ieftin atâta timp cât continuă vânătoarea disperată după economiile românilor. Ce altceva arată o dobândă de 7,5% la depozite? Ea este astronomică în condiţiile unei inflaţii de doar 3%.

În tot acest timp BNR le taie lunar dobânda cu 0,25%, cadenţat, picurat şi enervant de sigur. Isărescu schingiuie bancherii cu această politică, încercând să-i facă să crediteze economia.

Săptămâna trecută preşedintele Traian Băsescu a anunţat că s-a întâlnit cu preşedinţii a două mari bănci austriece. S-au sfătuit, şi-au strâns mâinile iar apoi Băsescu a anunţat că băncile respective nu pleacă de la noi în 2012. Poate că nu vor pleca, dar băncile respective mai sunt azi doar fantomele a ceea ce au fost cândva. Picătura chinezească a lui Isărescu nu prea funcţionează pe cadavre.

de Moise Guran

Una dintre cele mai periculoase mişcări dintr-un joc de şah este atunci când un jucător reuşeşte să atace o piesă importantă cu un pion care deschide în acelaşi timp culoarul unui nebun care atacă regele. Şah prin descoperire se numeşte şi este situaţia în care un banal pion poate captura o regină.

Fix pe 1 februarie 2012, minerii de la mina Lonea au intrat în grevă cerând majorarea sporului de periculozitate cu 100 de lei. Ministerul Economiei s-a înţeles în acest sens acum două săptămâni cu sindicatele şi acest spor ar trebui să intre în vigoare de la 1 februarie şi să se plătească, firesc în luna martie. Şi totuşi, fix pe 1 februarie, minerii au intrat în grevă, anticipând cumva faptul că statul nu se va ţine de cuvânt.

Dacă vi se pare ciudată această mişcare în anticipare, mai aflaţi că cei de la Compania Naţională a Huilei fac mari presiuni pentru includerea acestei companii într-un mamut energetic care ar obliga astfel câteva termocentrale să cumpere huila din Valea Jiului care este cam cu 40-50% mai scumpă decât cărbunele adus din Polonia de exemplu.

Şefii minerilor au un interes de a salva astfel compania în condiţiile în care ea nu poate face concurenţei externe. În acelaşi timp, o serie de oameni cu gulere mult mai albe decât ale minerilor au un interes în crearea unei noi companii energetice, căci astfel li se deschide posibilitatea unor noi contracte cu energie.

Dacă toate aceste interese ar fi puse pe o tablă de şah, greva intempestivă a minerilor de la Lonea ar putea semăna cu un atac prin deschidere.

Minerii sunt doar pioni în acest joc dar ei deschid atacul din umbră, mult mai periculos, al unor nebuni ce aşteptau demult o vulnerabilitate politică.

Oricum ai lua-o discuţia despre miliardul de euro care va mări salariile bugetarilor şi pensiile, rămâne tot o negociere pe blana ursului din pădure. Asta pentru că statul român trebuie să împrumute anul acesta oricum o sumă de 20 de ori mai mare pentru a rostogoli datoriile şi pentru a acoperi deficitul care, chiar mai mic, tot există.

Dar bugetul unui stat nu înseamnă alocarea unor sume pe care statul deja le are, aşa cum cred majoritatea cetăţenilor. Bugetul este de fapt un plan de colectare şi cheltuire a banilor adunaţi în anul ce urmează de la cetăţeni. Altfel spus dacă prinzi ursul poţi să spui şi cât e blana, dacă îţi vei face din ea o plapumă suficient de lungă sau dacă nu cumva te-ai întins mai mult decât îţi permite ursuleţul de creştere economică pe care l-ai vânat.

Nimeni nu este mama Omida dar pentru a rezolva astfel de incertitudini în ani dificili care se mai poate întâmpla să fie şi electorali, oamenii cu adevărat inteligenţi concep politici şi nu doar mâzgăleli cu pixul pe o hârtie. Să scrii pe o hârtie tăiem tot cu 25% sau creştem tot cu 5% este un fel de mâzgăleală logică.

În timp ce politicienii noştrii dau măsura exactă a viziunii lor economice, francezii, care sunt şi ei în an electoral au făcut una mult mai deşteaptă. Controversatul Nicolas Sarkozy a avut curajul să majoreze cu un punct şi jumătate TVA-ul într-un an în care va candida la preşedinţie. A venit în acelaşi timp cu o reducere a contribuţiilor şi a lăsat neatins TVA-ul la produsele de bază. Ei bine, da, acesta este un pachet, o politică.

Se vor scumpi produsele din magazinele franţuzeşti? Da! Dar nu medicamentele, nu mâncarea şi nu produsele făcute în Franţa. Asta pentru că patronii din Franţa beneficiază de reducerea contribuţiilor, iar cei care vor alege să scumpească ceva vor avea spaţiu să mărească şi vreo câteva salarii pe ici pe colo. Din această mişcare bine gândită domnul Sarkozy îşi protejează locurile de muncă, le dă un avantaj exportatorilor francezi şi scumpeşte doar importurile de produse spre Franţa.

Nu, Sarkozy nu cumpără voturi majorând pensiile şi salariile bugetarilor. El câştigă pe merit voturile tuturor celor capabili să înţeleagă. Jos pălăria monsieur Frankozy!

de Moise Guran

La intervale aproape regulate de timp România reuşeşte să repete aceleaşi prostii istorice, cu o determinare demnă de o cauză mai bună.

Iată câteva evenimente şi declaraţii din ultimele zile, aparent fără legătură unele cu altele – săptămâna trecută FMI a dat publicităţii recomandările sale prin care în decembrie anul trecut îi învăţa pe guvernanţi să majoreze salariile şi pensiile; ieri, răspunzând unei întrebări de după declaraţia de presă, preşedintele Traian Băsescu a spus că România va lua anul acesta bani de oriunde poate, pentru a putea plăti salariile şi pensiile; a doua zi, lideri din eşalonul doi al PDL au început să se foiască propagând ideea că din aprilie salariile bugetarilor şi pensiile ar urma să crească cu 5%.

Şi acum să le luăm pe rând – FMI are pregătite 3,5 miliarde de euro pentru România într-un tip de program în care România a preferat să nu acceseze banii. De ce? Simplu, ei trebuie daţi înapoi. Când? Nu contează când. Important este că vor fi daţi înapoi cu dobândă, iar FMI vrea să ţină cumva România în această ecuaţie. Declaraţia lui Traian Băsescu confirmă faptul că s-au gândit la banii FMI iar ultimele propuneri arată şi pentru ce vor să ia cele cinci miliarde.

Proclamarea creşterii salariilor bugetarilor este un tip de reclamă electorală cu efecte urâte şi deja experimentate aproape în toţi anii electorali. Desigur bugetarul, el, unul sau mai mulţi, trebuie să primească o majorare individuală de salariu, funcţie de performanţele sale. Fără a majora cheltuielile totale cu salariile, statul trebuie să facă asta pentru a nu mai pierde oameni valoroşi. Nu cu 5%. 5% este o glumă proastă într-un mod comunistoid de a aplica aceeaşi majorare tuturor, şi celor care muncesc mai bine şi celor care muncesc mai puţin şi celor angajaţi cu pile, şi celor care au învăţat zeci de ani ca să specializeze iar acum pleacă în străinătate. Pentru a ţine un specialist adevărat într-o structură de stat îţi trebuie o dublare sau o triplare a salariului său după un model pe care numai Banca Naţională l-a aplicat în România şi nu fără cârcoteli.

Teoretic statul are două variante pentru acest gen de majorare – să ia bani de la FMI şi să dea la toată lumea, majorând şi fondul total de salarii, sau să ia de la unii şi să dea la alţii, într-un mod mult mai eficient de motivare a propriilor angajaţi. În prima variantă costul majorării va fi plătit mai devreme sau mai târziu de angajaţii la privat prin taxe şi impozite, în a doua variantă costul aduce şomaj doar dacă statul nu ştie sau nu găseşte o modalitate de a stimula economia şi de a crea noi locuri de muncă. Desigur o majorare de salarii proclamată cu goarna mai poate fi suportată de noi toţi într-un fel. Exact goarnele de la televizor sunt cele care pot declanşa mecanismele psihologice ale inflaţiei, chiar dacă acum consumul este mic şi creşterea de preţuri ar fi improbabilă. Statul are tot interesul să creeze inflaţie. Ea îi umflă încasările din taxe pe produs, aşa cum este TVA-ul şi îl ajută în final să mituiască voturi printr-un mecanism ce îi sărăceşte pe toţi ceilalţi.

de Moise Guran

Cam aşa poate fi caracterizată şi situaţia autorităţilor judeţene de la Cluj. Acestea au avut o experienţă destul de neplăcută cu Nokia dar nu au căzut pe burtă în urma acestui şut ci s-au străduit din răsputeri să valorifice infrastructura excelentă în care au băgat zeci de milioane de euro pentru compania finlandeză.

Ceea ce a rezultat apoi a fost o adevărată competiţie între companii de talie mondială pentru preluarea fabricii Nokia. Este posibil ca episodul cu blocarea conturilor Nokia de către Fisc, în toamnă, să fi fost o tentativă de a influenţa negocierile pe care chiar compania finlandeză le ducea pentru vânzarea fabricii.

Ceea ce ştim cu certitudine azi este că la două zile după ce Nokia a anunţat că a bătut palma cu italienii de la DeLonghi autorităţile judeţene au recunoscut că şi ele au bătut palma cu cineva, cu nemţii de la Bosch.

De prin septembrie anul trecut, încă înainte de anunţul de ducă al Nokia, nu mai era un secret pentru nimeni faptul că Bosch vroia să facă o fabrică la Jucu.

Atâta doar că înţelegerea dintre clujeni şi nemţi mai aşteaptă un aviz de la ministerul de Finanţe. E semn bun. Asta înseamnă că şi acestora clujenii vor să le acorde facilităţi fiscale, cum au făcut şi cu Nokia, dar mai înseamnă ceva – dacă italienii au pus mâna pe fabrica Nokia, nemţii îşi vor face propria fabrică, una de componente electronice pentru turisme scumpe. Au vreo 60 de milioane de euro pentru asta, investiţie nouă, într-o perioadă în care nu prea mai face nimeni investiţii.

Poate că uneori în viaţă succesele sunt mai puţin utile decât eşecurile. Victoria îţi moaie voinţa, înfrângerea te mobilizează.

După succesul cu Nokia din 2008, clujenii n-au mai fost în stare să aducă şi Mercedes la Jucu. După eşecul cu Nokia din 2011, au reuşit să aducă DeLonghi, Bosch şi au reluat discuţiile pentru atragerea unui mare producător auto.

Dacă îi obligi pe oameni să îşi cumpere anvelope de iarnă ar fi bine să fii sigur că o să le asiguri deszăpezirea drumurilor la o nevoie.

Dacă viscolul este atât de puternic încât nu se mai văd şoselele de prin Bărăgan iar tu, guvernant, spui că trebuie să trimiţi tancurile armatei ca să-ţi găsească românii pierduţi pe sub zăpadă, ar fi bine să nu ţi se blocheze ditamai DN1 chiar lângă Bucureşti. Nu de alta dar oamenii vor observa imediat că nici nu ai trimis utilaje corespunzătoare, dar l-ai paraşutat pe Emil Boc cu o lopată ca să dea zăpada împreună cu jandarmii.a

Tancurile armatei pot salva o viaţă sau pot fi la fel de penibile precum harnicul nostru prim-ministru care, n-a uitat, vara ştie să tragă şi la coasă.

Cetăţeanul rămas pe sub nămeţi ştie că tu, guvernant, ţi-ai luat partea leului sub formă de TVA din uriaşa sumă pe care el a plătit-o astă toamnă pe anvelope de iarnă. Întrebarea pe care el şi-o pune privind scena cu tancul sau pe cea cu premierul este dacă de banii lui tu, guvernant, n-ai putut să-i pui în scenă acest spectacol tragi-comic de operetă. Nimeni nu este nebun să-ţi ceară ţie guvernant să ţii viscolul cu pieptul gol ca în poeziile patriotarde, dar dacă nu ai nici utilaje corespunzătoare deşi el cetăţeanul îţi plăteşte deszăpezirea şi când nu ninge, ai face bine să asiguri măcar o cale de acces într-o direcţie şi să le închizi pe toate celelalte ca să nu îţi moară oameni îngheţaţi sub troiene. În fond meteorologii avertizaseră încă de sâmbătă că se va întâmpla aşa ceva, şi totuşi după nici 24 de ore de zăpadă şi viscol s-a închis Capitala ţării.

Nici măcar unica şosea de centură a Bucureştilor nu a mai fost funcţională şi lasă-i pe cei care au rămas sinistraţi în cartierele scumpe de la marginea Capitalei, dar ce te faci dacă viscolul nu se opreşte câteva zile şi se golesc magazinele de mâncare?

Cum o să hrăneşti două milioane de suflete dacă nu eşti în stare să deschizi patru şosele înspre patru zări?

de Moise Guran

Înţelegerea dintre italienii de la De Longhi şi finlandezii de la Nokia pentru transferul fostei fabrici de telefoane de la Jucu este o veste bună pentru clujeni dar este departe de a fi o ştire senzaţională pentru România. Vitejii italieni trebuie aplaudaţi căci ei vor să-şi facă electrocasnicele într-o ţară din Europa ca o repliere din Asia, în vreme ce finlandezii pleacă de la noi ca să se mute în Vietnam. Filozofia De Longhi pare a fi total diferită de cea a Nokia, căci în vreme ce finlandezii au dat chix cu telefoanele ieftine făcute în România pentru ţări mai sărace decât a noastră, italienii fac aspiratoare ceva mai scumpe, pe care vor să le vândă cu prestigiul de marcă în ţările mai bogate din vest.
Da, Clujul se poate bucura. Probabil italienii vor compensa prin angajările făcute diponibilizările anunţate de Nokia, foarte probabil şi bugetele locale vor încasa cam aceleaşi sume de până acum, dar per total, în conturile naţionale, De Longhi este departe de ceea ce a fost Nokia.

Imaginaţi-vă doar faptul că italienii au o cifră de afaceri globală, adică a tutror fabricilor pe care le deţin acum în lume, ceva mai mică decât cea a exportului pe care Nokia îl făcea numai din România.

Să fim sinceri şi să recunoaştem cinstit – venirea De Longhi este doar o consolare. Dacă Nokia pleca la începutul lui 2011 din România, anul trecut ţara nu ieşea din recesiune. Cifrele de export ale finlandezilor ne vor lipsi grav anul acesta şi, dacă speranţele se îndreptau până acum spre Ford, americanii par să dezampgească din nou. Vor începe producţia la Craiova mai spre vară şi nu vor putea face mai mult de 50 de mii de maşini anul acesta. Aţi auzit bine – 50 de mii. Promiseseră 500 de mii, dar asta-i piaţa. Presupunând că De Longhi începe imediat producţia şi exportul de la Cluj, Jucu şi Craiova tot vor produce anul acesta cu cel puţin un miliard de euro mai puţin decât a produs Nokia. Doar din asta şi deja creşterea economică pozitivă pe 2012 este pusă sub semnul întrebării.

de Moise Guran

Dacă auzi pe undeva că cei de la FMI au recomandat o creştere a salariilor bugetarilor şi a pensiilor în anul electoral 2012, este imposibil să nu-i suspectezi că s-au înţeles cumva cu guvernul, la fel cum în 2009, au fost de acord să redirecţioneze câteva tranşe pentru a amâna tăierile de salarii care s-au făcut astfel în 2010, după alegeri. Recomandarea FMI este, ca de obicei, o gogoaşă otravită şi să vedeţi de ce….

Niciodată o astfel de recomandare nu vine singură. Ea este doar învelitoarea lucioasă a altor măsuri pe care cei de la FMI le trimit românilor. Dacă nu te-ai blocat cumva la partea cu creşterea salariilor şi a pensiilor şi ai răbdare să citeşti până la capăt analizele FMI mai afli că cei de la Washinghton critică tăierile de dobândă făcute de BNR, că îi recomandă lui Isărescu să bage bani în piaţă şi să nu mai scadă dobânzile.

Să recapitulăm, deci cei de la FMI vor de la guvern să crească salariile iar de la BNR să finanţeze băncile dar să nu ieftinească banii.

O creştere de salarii poate duce la o creştere de preţuri, dar nu este clar cât de mare ar fi ea în condiţiile unui consum foarte scăzut cum avem în acest moment. Va stimula consumul o astfel de creştere de salarii? Probabil că da. Va stimula şi creşterea preţurilor preţurile? În mod sigur da, dar nu ştim încă în ce măsură.

Cei de la FMI vor se pare cu orice preţ o creştere economică a României în acest an. La fel vrea şi guvrenul. Dar dacă preţul acestei creşteri este oprirea scăderii dobânzilor, atunci cei din companiile private nu se vor bucura de această strategie. Dobânda mare este un cost important al firmelor din România. Dacă FMI-ul vrea să stimuleze consumul în România ar trebui să-i înveţe pe guvernanţi să scadă impozitele pe salarii. În acest fel vor beneficia de venituri suplimentare toţi angajaţii, nu doar cei de la stat.

de Moise Guran

Taxa auto a intrat pe teritoriul cascadoriilor râsului, demonstrând încă o dată nevoia existenţei unor oameni cu adevărat competenţi în guvern. Ministerul mediului a decis suspendarea taxei până la 1 ianuarie 2013, pentru cei care vând maşini înmatriculate înainte de 2007.

De vreo câţiva, ani guvernele României au trimis în derizoriu relaţia juridică pe care noi, românii, o avem cu maşinile noastre.
O dată cu introducerea taxei auto, în 2007, statul s-a amestecat într-un mod profund nedemocratic şi discriminatoriu, sancţionând practic intrarea românilor în Uniunea Europeană. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi deci, implicit şi a maşinilor second-hand, era şi ea între motivele pentru care românii şi-au dorit să intre în Europa Unită. Asta s-a făcut în numele protejării industriei naţionale de automobile şi, pentru că introduce o discriminare, a fost desfiinţată în mod firesc de Curtea de Europeană de Justiţie. Din păcate, decizia a venit la patru ani după ce guvernul a tot adunat bani din aceste taxe auto şi bineînţeles că acum guvernul nu are de unde să dea înapoi cei peste un miliard de euro colectaţi de la românii care au vrut şi ei o relaţie juridică cu o maşină.

Dacă eşti de bună credinţă atunci când justiţia îţi spune că ai greşit cauţi să-ţi repari greşeala. Pentru a ieşi din acest impas Guvernul României nu a căutat soluţii leale, cum ar fi fost de exemplu să dea banii înapoi oamenilor. A inventat o altă taxă, una care să se aplice tuturor celor care nu au plătit-o pe prima. S-a crucit toată lumea când s-a aflat că pentru un Logan cumpărat înainte de 2007 taxa cam cât decât valoarea maşinii. Această soluţie este la rândul ei una golanească pentru că ea va fi probabil desfiinţată cândva de o altă curte de justiţie dintr-o raţiune simplă – blochează de facto dreptul la dispoziţie pe care un cetăţean îl are asupra bunului său. Cum dispoziţia este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, soluţia găsită de ministerul condus de Laszlo Barbely este neconstituţională căci proprietatea este garantată în România şi asta înseamnă că ţi se garantează şi vânzarea ei când vrei tu, cetăţean liber. Credeţi că guvernanţii nu ştiu asta? Bineînţeles că ştiu dar dacă mai trec patru ani până măsura va fi anulată deja atunci taxa va fi problema altcuiva. A altui guvern adică. Calculul s-a dovedit greşit dintr-un singur motiv – anul acesta sunt alegeri. Aşa a apărut ideea amânării până la 1 ianuarie 2013.

de Moise Guran

Un partid politic este ca o acţiune la bursă. Dacă are perspectivă, investitorii vin cu bani, finanţează, se implică mai mult sau mai puţin voalat în viitoarea campanie electorală. Dacă partidul nu mai are nicio şansă să ajungă la putere banii fug de el ca de Necuratu’, nimeni nu vrea să fie văzut împreună cu X sau cu Y de la partidul respectiv, membrii încep să-şi caute un loc în altă parte, primarii, prefecţii independenţi, ba chiar şi ăla de l-ai pus cu pile pe o funcţie măruntă din administraţie îşi face planul să lipească afişe pentru alţii la toamnă. Dar până la toamnă mai e mult şi cea mai periculoasă combinaţie o reprezintă un partid fără nicio perspectivă care dintr-un motiv sau altul încă se mai află la putere. România a mai trăit aşa ceva în 1999 şi 2000, atunci când ţărăniştii încă au deţinut ministerele cheie ale guvernelor Vasile şi Isărescu deşi era din ce în ce mai clar că partidul lor se va desfiinţa după următoarele alegeri.

Cam în perioada respectivă au avut loc cele mai controversate privatizări iar jaful din administraţie a atins cote incredibile. S-au dat tunuri mari şi în 2004 când PSD pleca de la guvernare şi în 2008 când guvernul Tăriceanu îşi făcea bagajele, dar acum România riscă mai de grabă o repetare a anului 2000, căci şi atunci eram după o lungă recesiune.

Premierul de atunci, independentul Mugur Isărescu, recunoscut pentru diplomaţia sa, ajunsese să se certe cu miniştrii propriului guvern. S-a spus despre Mugur Isărescu că manetele pe care le trăgea de la Bucureşti nu răspundeau la comenzi pentru că nu avea autoritate politică asupra subordonaţilor săi. Era vorba de altceva…

Problema unui partid care moare este că de la un punct în colo, filozofia oamenilor săi devine “ce-i în mână nu-i minciună” sau “acum ori niciodată”.

Emil Boc are şi el imaginea unui om de bună credinţă, care nu a fost acuzat niciodată de corupţie. Boc avea însă şi până acum o problemă cu autoritatea în propriul partid, iar dacă membrii săi vor simţi că nu mai au nicio şansă la următoarele alegeri atunci premierul are nevoie de multă determinare. Sau de o demisie în interes naţional.