PROLOGUE
Mi-aduc aminte de câte ori am auzit faptul că românii se transformă în nişte clienţi tare pretenţioşi. Că de acum ştiu ce vor şi cască ochii înainte să cumpere. Că se interesează de produs dar şi de variantele concurente. Moooamă, îmi ziceam, stai să vezi că scap de toţi buticarii cu ecuson de Ferrari. Că … eu am problema asta. Cu vânzătorii. Care nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de vânzări. Există o diferenţă fină între cele două nouţiuni. Diferenţa dintre secretară şi Assistent Manager, dacă vreţi. Diferenţa dintre omul care ia produsul de pe raft şi îi bate codul pe casă şi omul care ştie totul despre produsul de pe raft şi te convinge să îl cumperi chiar dacă nu ai bani pentru el. Sunt locuri în care accepţi vânzătorii, însă locuri în care te ofensează faptul că nu există un om de vânzări.

CHAPTER ONE
Ferrari Store, Calea Victoriei. În vitrină – scaun de maşină pentru copii. Eram în căutare. Deci intru. Nu că aş avea toată gama Ferrari şi îmi lipsea scaunul pentru copii. Pur şi simplu ştiam că produsul pe care îl caut eu nu are preţ de Ferrari ci de VW Golf. Şi vroiam să văd de ce. Aveam certitudinea că oamenii ăia vor şti să îmi explice în detaliu caracteristicile produsului. Doar e Ferrari, ce dracu…
Când deschid uşa se aude chirăitul nervos al unui motor Ferrari. Moooamă, zic din nou, lăsaţi arta vânzărilor să vină la mine!
- Bună ziua, am văzut un scaun de maşină în vitrină..
- Da, îl avem chiar aici.
- Nu. Asta e o scoică. E pentru 0-9 kg. Cel din vitrină este pentru 0-18
kilograme.
-Da, sigur. Mai avem unul aici.
- Nu. Ăsta e pentru 9-25 de kilograme. Eu, cu riscul de a mă repeta, îl
caut pe cel pentru 0-18.
- …mai avem unul jos…
- Hai să încercăm, poate chiar îl găsim pe cel din vitrină.

Întâmplător, chiar era cel din vitrină.
- Ştiţi cum se foloseşte?
- Nu, dar vine cu carte de instrucţiuni.
- Pentru a primi cartea de instrucţiuni, trebuie să îl cumpăr. Pentru a-l cumpăra, trebuie să văd dacă îmi place cum funcţionează. Vedeţi paradoxul?

Zâmbea tâmp. Stătea la 2 metri depărtare de scaun, cu braţele încrucişate. Am ieşit. Moment marcat de acelaşi chirăit nervos de Ferrari. Degeaba. Acum mi se părea penibil. Aş fi preferat oricând un scrâşnet de Lambo.

CHAPTER TWO
Sensiblu. Drăguţă, caldă, pe ecuson scrie Consultant Cosmetice. Un nume care îţi inspiră competenţă.
- Căutaţi ceva?
- Da… O cremă ce corp pentru bebeluşi.

Cu un zâmbet profesionist şi atotcunoscător, mă duce la raftul pentru bebeluşi. Stai să vezi că îmi rezolvă fata toate dilemele. Şi încep să îi spun ce am luat, ce nu am luat, ce piele are bebeluşul, ce nu i-a priit, ce cred că i-ar prii.. M-am oprit doar când am văzut că zâmbetul profesionist s-a transformat într-o grimasă ştampilată pe faţa ei. Citea preocupată şi uşor speriată etichetele în timp ce vorbeam. Apoi mi-a pus în braţe trei creme. Toate trei pentru fundul copilului. Desigur fundul e o parte din corp, dar…

EPILOGUE
Acuma.. eu înţeleg că e greu să înveţi sute de produse. Dar nu ştiu cum să spun… nu îmi pasă! Pe ecuson scrie că mă poţi ajuta. Eşti plătit pentru a mă consilia. Eşti plătit prost? Oh, care e efectul şi care e cauza? Toţi vânzătorii vor salariu fix, pentru că salariul le garantează pâinea de zi cu zi. După aceea chiar nu mai au nici un motiv să înveţe ceva. Oamenii de vânzări sunt plătiţi cu comision. Ei ştiu sute de produse pentru că dacă nu ştiu nu vând, iar dacă nu vând nu mănâncă. Priveam comisionul ca pe un mod egoist al patronului de a nu-şi plăti oamenii decât dacă are pentru ce. Acum m-am răzgândit – comisionul îi face profesionişti.

Ah, şi ce m-am mai chinuit să îmi electrific casa. Şi ah, ce m-am mai agitat pentru contractul ăla provizoriu iniţial. Şi apoi, când mi-au tăiat curentul pentru că trebuia să reînnoiesc contractul despre care nu ştiam că este provizoriu. Într-un final, totul a intrat în normal. Ei îmi furnizau energie, eu plăteam, contractul e pe perioadă nedeterminată… relaţie model.

Apoi a venit alaltăieri. Când a picat curentul. O oră. Mult, ziceam atunci. Dar în noapte aia a mai picat câteva ore. Era cam frig, că altfel nu m-aş fi prins. Apoi, în doar două zile, am ajuns la un ritm de jumătate de zi electrificată, jumătate ba. Am zis că e de la zăpadă şi am sunat la ei. Mai întâi mi-a răspuns robotul care m-a anunţat că se ştie de problema din străzile… şi a enumerat 15 străzi. Şi că se rezolvă. Apoi m-a pasat la operatoare.
- Deci cum facem?
- Păi ştim că este o pană de curent acum, se remediază.
- Nunu, că eu am curent acum. Aboslut întâmplător, dealtfel. Că în general nu am. Şi de-aia vă sun. Revin astfel cu întrebarea: şi deci cum facem?
- Păi… e o problemă de reţea, ştiţi… Se rezolvă ori de câte ori pică, dar nu putem rezolva să nu se mai întâmple.
- Adică eu iarna asta o să stau cu jumătate de normă de electricitate.
- Păi… da.

Mişto. Mă păstrez tânără la rece. Vreţi să vă alăturaţi mie? Vă invit aici, vorba zânei, pe dumneavoastră şi pe superiorii dumneavoastră.
- Şi iarna viitoare?
- Nu ştiu ce să vă spun, poate cei de la sediul central…

Morile de vânt. Mai bine sun la el. THE MAN. Insiderul. Pila pe care toată lumea trebuie să o aibă în locuri strategice.
- Man, mi-e cam frig, zău..
- Mda, ştiu.. E reţeaua supra-aglomerată. Există un proiect dat spre aprobare. Pentru mărirea capacităţii. Dar abia în primăvară…
- Perfect, în primăvară. Adică imediat după ce trece nevoia strigentă. Eu zic să mai amâne rezolvarea până în vară, dacă tot..
- A, nu. În primăvară se discută aprobarea. Vedem dacă se şi acceptă.
- Şi mai mişto.
- Generator nu v-aţi luat?
- Nu.
- Ar trebui. Uite, eu am unul automat acasă. E cam scump, dar..
- Cât de scump?
- 180 de milioane.
- !!!!!!!!
- … există şi mai ieftine!
- Sunt sigură, dar nici 100 de milioane nu îmi pare tocmai un chilipir. Nici 80. Nici 60. Poate 40. Şi asta doar pentru că am pornit de la o ştachetă atât de înaltă.

Şi ajung la vorba vecinului meu, tata:
- Să ieşim în stradă, băi nene. Cum au făcut ăia din Pantelimon. Numai atunci s-au pus pe mărirea capacităţii reţelei.

…să aşteptăm totuşi măcar să se topească troienele astea. Şi poate atunci se termină şi problema care cu troienele a început. Exista şi un procedeul în literatură care funcţiona după sistemul ăsta. Al cărui nume l-am dat uitării. Poate asta mi-e pedeapsa..

Monogamia este un termen abstract şi nerealist. În fapt, fiecare cuplu doarme în pat cu un al treilea membru. Da, cuplu de trei, asta este realitatea. Trăim, mâncăm, respirăm împreună clipă de clipă. Aşa merg lucrurile: el, ea şi Statul. Cu S mare.

Iniţial convieţuiesc doar el şi ea. Statul este mai degrabă voaior. După o vreme, de cele mai multe ori la insistenţele ei, el o cere în … instituţie. Voaiorul este deci invitat să le intre în casă. Toţi perverşii… El şi ea semnează deci că de comun acord vor să devină cuplu de trei. La început ambii sunt orbi şi nu văd ce-au făcut. După o vreme fac însă ochi şi, când dau click pe undo, intervine Statul care are şi el ceva de zis:
“- Băi, băăi… Stai aşa! Păi pe mine nu mă întrebi??
- Păi ce să te întreb pe tine, cine eşti tu?
- Eu sunt Statul, băăăi! Am dormit în acelaşi pat cu tine, am mâncat din mâncarea ta şi am respirat din aerul tău. Şi cu mine nu faci undo decât dacă vreau eu!
- Băi statule, uite care e treaba. Aşa cum l-am luat de bunăvoie pe omul ăsta, aşa plec de bunăvoie. Tu n-ai auzit că dragoste cu sila…
- Ntz! Că eşti celula de bază a societăţii, al cărei reprezentant sunt eu, iar celula de bază a societăţii trebuie protejată. Ia să vedem, poate eşti bulversat, poate nu ştii bine ce vrei, uite, din cererea de divor nu ies motive întemeiate pentru a divorţa.
- Nu e treaba ta, băi Statule, de ce divorţez eu! Divorţez şi basta.”

Dacă până la urmă Statul îţi acceptă cererea de divorţ, începe judecata.
Dacă ai noroc şi ţi se acceptă şi divorţul în sine, începe partajul.
Dacă n-ai noroc şi intră judecătorii în grevă, lucrurile se complică.
Dacă ai avut noroc ai plătit o taxă de timbru de 39 de lei şi arrivederci.
Dacă n-ai avut noroc, voaiorul naibii îţi pune o taxă de 3% din valoarea bunurilor partajabile. Că judecătorul aflat în grevă trebe să mănâncă şi burta lui ceva. În plus, dacă vrei să ai, atunci trebuie să dai.

Rezultă următoarele:
ARITMETICĂ IRECONCILIABILĂ: dacă partjezi un apartament de 100 de mii de euro, dai celuilalt 50 de mii de euro, statului 3 de mii de euro (una sută două zeci şi şapte milioane lei vechi) taxă de timbru şi mai rămâi cu 47 mii euro. Hai, că nu e pagubă, abia dacă ajung de seminţe şi un suc pentru fiecare membru din completul de judecată! Simţi vreo lipsă? Te doare sufletul? Vrei să omori pe cineva? Să recunoaştem cinstit – e ca un gât de votcă anesteziantă, e ca un pumn în faţă când te durea stomacul. Cazi lat pe spate şi visezi că un grefier idiot a copiat din greşeală 3% în loc de 39 de RON. Apoi visezi că te-ai căsătorit în Vegas sub oblăduirea unui Elvis fals. Cause what happens in Vegas, stays in Vegas, toată lumea ştie!