Azi vorbim despre omul cu halatul! Care om? Păi cel înnebunit după(sau de) cumpărături (Da` halatul! Cât e halatul? Scump! Dincolo era mai ieftin, etc)! Nebunia asta a ricoşat în Alzheimer! În boala uitării (Krankheit des Vergessens, pe limba lui Jung). Omul cu halatul a cam “uitat” să-şi plătească creditul luat cu buletinul.

Creditele neperformante au ajuns la 33% în totalul finanţărilor IFN-urilor la finele anului 2009. IFN= Instituţii Financiare Nebancare, adică leasing, consumer finance, etc. E un procent suficient de mare să dărâme şi coloşi financiari, darămite câte o băncuţă din asta de mărimea uneia din parc. Cu ceva vreme în urmă, Ostahie de la Altex şi-a închis societatea de credit că nu mai putea. Şi pe urmele lui vor călca şi alţii.

O situaţie de plâns nu alta. Dar eu unul nu-i plâng. NU! N-am de ce. La ce dobânzi de neam prost au băgat acolo… Chiar stau şi mă întreb care erau de fapt nebunii. La ce să te aştepţi când dai credit doar cu buletinul, la dobânzi de 30, 40, 50%? Păi, când omul vede că frigiderul îl costă de trei ori mai mult, face pe nebunul şi nu mai plăteşte.

Acum IFN-urile plătesc prostia. Propria prostie. Păi dacă l-au văzut pe omu` cu halatu` că prezenta simptome de comportament deviant trebuia să-l bage în cămaşă de forţă şi să-l trateze. Nu să-i dea credit.

Grecia de vânzare, oameni buni! Se dă la bucată. Bucată de pământ cu ape teritoriale. O mână de politruci germani (are şi naţia asta asemenea specimene) a venit cu o propunere năucitoare: să vândă din insule ca să facă rost de bani. Ar avea de unde, are vreo 2000 şi i-ar prisosi atât de multe, iar unele dintre ele sunt nelocuite. Astea ar fi numai bune de scos la mezat. Ştirea originală este AICI.

Se întoarce Agamemnon în mormânt şi nu cu gânduri de a se răzbuna pe Clitemnestra.

Propunerea de a vinde o bucată dintr-un teritoriu, chiar şi nelocuită fiind, este un atentat la integritatea unui stat. E ca şi cum Ucraina în caz că intră în incapacitatea de plată ar fi forţată să vândă Insula Şerpilor. Stai! Asta ar fi de bine pentru noi! Ups.

Diversele propuneri şi variante anunţate pentru Grecia arată de fapt o disperare şi o lipsă de soluţii concrete.

Situaţia din Grecia se agravează şi trage toată Europa pe un drum care nu are un capăt previzibil. Deja se fac mişcări pe euro, speculanţii sunt la încălzire. Recesiunea îşi face culcuş în partea asta de lume pe care o numin cu emfază bătrânul continent. Şi după Grecia ce urmează: Spania, Portugalia, Irlanda? Dacă se vor trage asemenea cartuşe la rând când o să mai vedem şi noi luminiţa de la capătul tunelului? Se termină şi banii de la FMI până se termină recesiunea!!!!

Europa nu trebuie să salveze Grecia, ci trebuie să se salveze pe ea. Efectul se va propaga ca într-un joc de domino. Numai o perspectivă asupra expunerii Germaniei în Grecia, unde bănci, mari companii au active uriaşe şi împrumuturi de zeci de miliarde de euro, dă fiori. Dacă se gripează Dieselul atunci nu mai mişcă nimeni în Europa. În joc sunt bani mulţi dar e un “mussen”.

Salvaţi Grecia şi lăsaţi-i insulele în pace!

Şi a fost şi Bizbazar. S-a născut greu şi a murit subit. De fapt nu chiar subit, căci de câţiva ani aşteptăm să ne scoată. Acum cinci ani Moise s-a zbatut mult să convingă decidenţii sa includă o emisiune economică în grila de programe. A reuşit şi, la lansarea Antenei 3, în iunie 2005, am apărut noi cu un produs. Cu multe bâlbe, cu emoţii, cu greşeli de emisie. Învăţam din mers.

Treptat a început să şi iasă ceva.

Ne dădeam la televizor la ora 22.15, o oră perfectă pentru un jurnal economic. În primele luni de emisie eram liderii postului. Făceam cea mai mare audienţă. În doar câteva luni deja începusem să fim cunoscuţi. Însă tot în doar câteva luni am fost trecuţi pe alt slot orar, 19-20. La concurenţă cu principalele jurnale de ştiri. Era un dezastru. O vreme ne-am luptat cu un mare zero în audienţe. Era groznic, nu mai ştiam ce să facem, ne era frică de moarte. Moartea emisiunii. Am modificat puţin câte puţin formatul, în etape succesive… genul ştirilor, comunicarea lor. Ne schimbam şi noi. Scriam altfel, vedeam altfel ştirile(mă distrez uneori când dau peste ştiri mai vechi în folderul de arhivă). De fapt atunci se suda echipa. Aşa a apărut stilul Bizbazar. A existat de la început, ca o idee, dar acest stil se şlefuia.

Noi pe el şi el pe noi. A pornit de la Moise, dar l-a depăşit şi pe el. Audienţele au venit şi ele. Creşteau, încet-încet. Capitalizam cu greu, dar reuşeam să fidelizăm telespectatori. Când am atins prima dată 100 de mii de telespectatori am sărbătorit. Aveam confirmarea că în ţara asta există 100 de mii de oameni care pot fi interesaţi şi de altceva decât porcăriile obişnuite de la ştiri. Cu victime şi violuri. Când am ajuns la două sute de mii am jubilat. Când am ajuns la 300 de mii am căzut pe ganduri. Nu era o emisiune care să facă rating mare şi noi nu vroiam sa facem compromisuri. Ne-am încăpăţânatt să spunem ceea ce credeam chiar dacă riscam ura unor categorii largi de public precum bugetarii sau pensionarii.

Chiar conta ce spunem noi acolo. Devenisem o voce în media romanească. O voce care şi în interior suna consonant. În cei patru ani şi jumătate s-au perindat destul de multi oameni prin echipa asta. Doar eu şi Moise suntem de la început. Au fost trei săptămani în 2005 în care am făcut singuri, noi doi, toată emsiunea, căci restul echipei de atunci, trei oameni au fost implicaţi într-un accident. Scriam, montam, alergam …

Spiritul echipei noastre e ceva ciudat. Cu toţii am avut oferte din alte părţi, mai bănoase, dar le-am refuzat. Ne plăcea ce făceam. Echipa actuala s-a format în timp. Miki este o veterană şi ea. A venit la puţine luni după ce a început emisiunea. Pe segmentul de productie au venit Alex, Emi, Liviu. Ionuţ şi Irina sunt achizitiile recente, sub doi ani. Dar sunt oameni de bază.

Emisiunea de cele mai multe ori sa năştea ca din haos. Din ceartă, căci cearta e un haos. Eu şi Moise ne contram cel mai des pe diferitele aspecte ale unui subiect şi gâlceava de fapt era productivă. Se năşteau idei. Ne-am certat şi în direct. Telespectatorii mai vechi işi aduc aminte de acel “băi, voi sunteţi proşti?!?!?!” scăpat de Moise pe post.

Bizbazarul a trait tot timpul sub ameninţarea extincţiei. Eu cel putin am zis la început că mai mult de două sezoane nu o să rezistăm. De multe ori am avut senzaţia că suntem doar o plombă de emisie căci prea ne făceau ciur cu tot felul de breaking news-uri care uneori nici nu-şi meritau temele.

Ştiam că mai devreme sau mai tîrziu se va întâmpla. Acum un an şi jumătate lui Moise i s-a propus să facă un talk-show pe acest spaţiu. A refuzat. S-a certat. A rezistat. În toamna trecută a venit şi ne-a spus că mai avem câteva luni. Şi totuşi, când a venit momentul a fost un şoc. Pentru mine cel puţin. Moise zice că e ok, am făcut o treabă bună, avem cu ce ne mândri şi n-avem ce regreta. La dracu! Avem ce regreta! Emisiunea asta m-a transformat ca jurnalist. Şi, cred, a transformat şi nişte telespectatori asaltaţi de produse mediocre. Le-am spus ce erau de fapt, telespectatori inteligenţi şi respectaţi. Acum vor fi probabil derutaţi. Ca şi mine. Eu am în minte un singur gând. Vi-l spun ca pe o promisiune: Tomorrow never dies!

M-am gândit ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Am avut o revelaţie într-un loc mai puţin obişnuit. A venit în faţa…avizierului cu întreţinerea. Acolo era afişată perspectiva unui viitor luminos. M-a lovit: vreau să mă fac patronul unei firme de citit repartitoare de căldură. E prea puţin? Well…Să vedeţi cum stă treaba.

Care a avut curiozitatea să citească defalcat factura de căldură poate avea o revelaţie. Pe mine mă taxează cu 10 lei citirea. Patru calorifere a 2,5 lei bucata. Tariful se indexează peste inflaţie, că nimeni nu îl controlează. Anul trecut a crescut cu 20% dintr-un foc(sau dintr-un grad? Că nu îmi dau seama.)
Taxarea se face pe o procedură simplă ca bună ziua cu durată de maximum un minut. Vine un nene – sau o tanti, după caz – face două clicuri pe cititor şi apoi mâzgăleşte câteva cifre într-un tabel. Efort minim = 10 lei. Indiferent de consum, cei 10 lei sunt garantaţi. Nu bagi de seamă o asemenea sumă, e mică, dar o firmă din asta strânge big time.

Blocul în care vieţuiesc puţin, că stau mult în clădirea mogulului, are vreo 40 de apartamente. 400 de lei pe bloc pentru maximum o oră de plimbat. Apoi mai plimbi pe nenea, sau tanti, pe la câteva scări şi multiplici suma asta de câteva ori.

Costurile sunt minime. Cu un nene, doi sau trei faci afacerea. Mai ai un şoarece de bibliotecă care să centralizeze datele şi gata! Firma e pe picioare. Iar acum, că e criză, poţi să te faci stăpân de sclavi, dai afară şoarecele de bibiliotecă şi fac ceilalţi munca lui. De plătit îi plăteşti prost, că nu e muncă cu valoare adaugată serioasă, ce dracu!

Desigur e nevoie de pila aia la RADET, cu şpaga aferentă, ca să intri pe piaţa asta, dar ce afacere?!?!?! Venituri garantate, costuri minime. Şi cu timpul de extinzi. De la un cvartal, ajungi la un cartier, apoi chiar la un oraş. Şi când eşti deja mare, faci deja un grup naţional. Tot cu trei oameni, pe care îi alergi peste tot. Ajungi un stăpân al repartitoarelor de căldură. Un oligarh care nu se joacă cu destinele lor, ci doar cu apa caldă!

Vlădescu la finanţe… Hmmmm. E ministrul care nu a excelat cu nimic cât a fost contabilul şef al naţiei între 2005 şi 2007. E acel nene care a bulversat o ţară întreagă cu TVA-ul în vamă când s-a trezit că rămâne fără bani în primăvara de după aderarea la UE.
Şi totuşi Vlădescu… Ştirile venite astăzi pe fluxuri citau surse politice care ar fi spus că a fost preferat pentru ”expertiza sa”.
Mi-am adus aminte de nişte vorbe aruncate de expertul Vlădescu prin septembrie anu` ăsta. Acum vreo trei luni. Spunea atunci expertul că ieşirea din criză este sacrificarea inflaţiei. BNR să uite de acest indicator şi statul va face rost de bani. Cum? Pai simplu, să dea drumu` Isărescu la tiparniţa de bani (personal cred că a făcut asta, puţintel, cât să nu fie prea evident) şi să inunde economia cu hârtii. Atunci statul va avea ce încasa şi de unde să-şi plătească casta de bugetari şi armata de pensionari.
Numai că şi aceştia şi restul oamenilor care populează aceste meleaguri vor sărăci subit. Tipărirea de bani asta înseamnă: sărăcie. Era arma de luptă favorită a lui nea Nicu Vodkăroiu şi a finanţistului său din acea vreme, Florin Georgescu, ajuns acum prim viceguvernator BNR. Oamenii ăştia au umplut ţara de hârtii.
Sacrificarea inflaţiei, cum îi spune Vlădescu, este cea mai facilă modalitate de a lupta cu criza. Dă-i dracu` pe toţi! Să sărăcească. Într-o perioadă foarte scurtă am pierde tot ce am câştigat în ultimii zece ani pentru că asemenea oameni “cu expertiză” nu au idei.
Poate până la instalarea în funcţie expertului îi vin. Şi reconfortant este că mai sunt oameni în ţara asta, pe la BNR, care nu gândesc aşa.

Orice om de bun simţ din ţara asta ar fi fost gata să parieze bani grei că şansele contestării cu succes a alegerilor sunt nule. Sunt la fel de sigur că în caz de situaţie inversată, cu Geoană câştigător şi Băsescu învins, PDL ar fi procedat la fel. Ar fi urlat “fraudă” din toţi rărunchii, s-ar fi dus şi în Dealul Mitropoliei să-i reclame pe “furăcioşi” la Dumnezeu.

Singurul rezultat din acest demers periculos este de a mai arunca încă o umbră de îndoială asupra României. Ce justiţie independentă… ce luptă cu corupţia să mai facă ţara asta dacă nu e în stare nici măcar alegerile să şi le gestioneze corect. Ţara e în întregime putredă.

Aceiaşi oameni care se joacă periculos cu imaginea României se declară apărătorii interesului naţional şi al binelui general. Iar noi, ca spectatori îi etichetăm scurt demagogi, după care înjurăm interesele de grup de mama focului. Răsare imaginea (iar ajungem la imagine!) unei rupturi între ţară şi clasa politică. Eu vin şi spun (mulţi mă vor înjura pentru asta) că avem o clasă politică după chipul şi asemănarea ţării.

Este des citat Noica cu „riscul de a ne transforma din popor în populaţie”. Eu zic că am depăşit şi faza asta. Noţiunea de populaţie încă mai păstrează caracterul de masă, la noi s-a dizolvat şi această stare degradată, căci noi suntem măcinaţi. Suntem o sumă de indivizi strânşi pe alocuri în grupuleţe eterogene. Ultimele momente în care populaţia şi-a consemnat prezenţa sunt Revoluţia şi mişcările de la începtul anilor `90. Trecerea aceasta de la popor la grupuri s-a făcut în timp. Involuţia s-a produs preponderent în comunism. În ciuda naţionalismului inoculat la lecţiile de istorie- căruia mulţi încă îi mai sunt tributari şi astăzi – regimul a acţionat depersonalizant. Cum altfel să se fi simţit moldovenii dezrădăcinaţi pentru construirea socialismul în oraşul Stalin? Sau cei trimişi în localităţile făcute în jurul exploatărilor miniere? Lipsa din spaţiul public a elitelor şi a ideilor mari a trimis marea masă către preocupări mărunte. Omerta naţională a restrâns oamenii la opinii exprimate în grup restrâns.

Revoluţia a fost un moment al populaţiei, dar a fost ca una dintre ultimele zvâcniri. Nu era un început ci sfârşitul. România s-a manifestat eterogen în anii `90 şi asta a accelerat disoluţia. Dincolo de sondaje, dacă întrebi în stânga şi în dreapta în cine îşi mai pune individual încrederea azi, răspunsul este invariabil – familie/prieteni. Prietenii reprezintă tot familia, fără legătura de sânge. În România singura organizare socială veritabilă este familia. Am ajuns la baza evoluţiei sociale. Şi mai jos de atâta nu putem merge. Trebuie să refacem drumul istoric familie – gintă- trib până a redeveni iarăşi popor. Iar atunci vom avea politicieni după chipul şi asemănarea poporului.

Sunt un individ care are mereu senzaţia timpului irosit. Am multe regrete, mi-aş dori să dau timpul înapoi şi să refac lucruri abordate greşit. Moise îmi spune tot timpul că sunt un frustrat. Dar frustările sunt efecte.
Zilele astea senzaţia timpului pierdut este acută şi o resimt la nivel supraindividual. O poveste… Un austriac şi-a ridicat fundul de pe miliardele lui multe şi s-a deplasat la Bucureşti să discute afaceri. Unde…surpriză! Ministrul cu care trebuia sa se întâlnească, nu spui cine…avea alte treburi. A plecat cum a venit. E unul din multele cazuri
Ţara asta e aşa cum îmi doresc eu să fiu uneori. Blocat în timp. Numai că nu face şi pasul doi. E încremenită acolo, incapabilă să se refacă, să-şi reînoade povestea. Undeva ascunsă este o incapacitate naţională, probabil ridicată la rang de arhetip. Mai dur, i-aş spune impotenţă.
O definire mai puţin obişnuită a timpului pierdut e ratarea unei şanse. Din nepricepere, cu bună ştiinţă, din lipsă de viziune, România a reuşit să rateze şansele. Avantajul unei naţiuni este că, spre deosebire de un individ, se poate salva din mocirlă asemeni baronului Munchhausen, ridicându-se singură de păr.
Pe principiul reciprocităţii aş spune că aşa cum timpul poate fi pierdut se poate şi recâştiga. Prin şanse fructificate. Cineva trebuie să facă asta şi strig într-o ţară: CINE EŞTI?