Care este semnul că o economie merge bine? Evoluţia pozitivă a indicilor, numărul mic de şomeri sau, poate, numărul concertelor. Să nu mă înţelegeţi greşit, tocmai ce am cumpărat abonamente la Sonisphere, dar distracţia e scumpă, banii puţini şi biletele totuşi se vând. Şi dacă asta era de înţeles până acum vreun an de zile, lucrurile sunt cu atât mai ciudate cu cât deunăzi vorbeam de şomajul ăla neoficial de 10 procente.

Marcel Avram spunea că Bucureştiul are mai multe concerte decât New York-ul. Şi că asta e rău. Eu m-am bucurat, măcar pentru că dacă nu pot ajunge încă pe East Coast să o văd pe Miss Liberty şi să mă plimb pe 5th avenue, am ceva din New York aici, la Bucureşti. Să-i spunem spiritul. Paradoxul există însă, într-adevăr, dar romanii, fără să ştie ce-i America, au înţeles-o dinainte. Şi, sânge de romani, românii vor pâine şi circ. Oricât de scumpă ar fi pâinea şi oricât de mult i-ar costa circul.

În 2010 sunt mai multe concerte decât sărbători religioase importante. Câteva pe lună şi pentru toate gusturile. A fost Air, vor fi AC/DC, Clapton, Bob Dylan sau Cranberries. Nu lipsesc nici Aerosmith sau greii de la Sonisphere. O căutare pe Google e suficientă pentru o documentare integrală şi devine clar că nu mai vorbim ca acum 5 ani de un concert mare şi câteva de umplutură. Surprinzător, a fost nevoie de o criză pentru ca Bucureştiul, în special, şi România, în general, să intre cu drepturi depline în circuitul unui mare festival internaţional.

Înţeleg că criza prieşte ţărilor mici şi încercate economic. Românii sunt obişnuiţi să nu aibă mai nimic, şi din 2000 nu au trecut decât 10 ani, din care belşugul s-a simţit maxim 4. Din 2004 până prin 2008. Se zice că te înveţi uşor cu binele, dar când tradiţia răului e lungă, standardele sunt destul de jos. Iar concertele vând şi pentru că par a fi simbolul că răul nu mai e chiar atât de rău. E şomaj, scădere economică, dar spectacolele arată o evoluţie. Şi mai e vorba şi de energiile cumulate care se cer descătuşate. Dacă tot nu ieşi la restaurant, nu mai cumperi haine, electronice, mobilă sau apartamente noi…

Nu putem fi toţi artişti. E clar şi nu e nimic de tăgăduit în asta. Dar oare e firesc ca banii să facă selecţia? Stăteam zilele trecute şi mă gândeam la zecile de pasiuni înecate în lipsa de timp şi de bani şi m-a apucat tristeţea. Probabil că nu aş fi fost un fotograf renumit, probabil că nu mi-ar fi ieşit nici fantezia cu regia de film sau teatru, cât despre scris, o să mă rezum să scriu aici, pe blog, de exemplu. Dar ce voiam eu să spun e că a fi artist (a se înţelege fotograf, scriitor, regizor, muzician sau orice de genul acesta) în ziua de azi costă. Când nu ai bani, nici măcar nu poti să afli dacă ai fi putut deveni celebru. Ca Brâncuşi. Sau măcar ca Isabel Guerra. Dar pentru mine, nu e simplu ca pentru ea (măicuţă care pictează magistral, spun eu). Pentru că eu nu stau în mănăstire, în Spania, şi nu îmi plăteşte abaţia cursurile de desen. Ok, o să las frustrările la o parte şi o să ajung la ce mă doare. Am spus-o de de la început: banii. Se dau cazurile A, B, C şi D (oameni reali, nu creez nimic acum).

Cazul A: Tânără, părinţi avuţi, valenţe artistice valente artistice posibile (nu că ar mai conta).

Cursuri de pregătire în cadrul ATF plătite de părinţi, câteva zeci de milioane, dacă nu mă înşală memoria, undeva în jur de 60, admitere Babeş Bolyai, picată, admitere la Universitatea Media, luată. Stă în facultate vreo 3 ani cu taxe anuale peste ale oricărei alte facultăţi de profil (cel puţin aşa era la momentul ăla, pe care l-aş plasa temporar în urmă cu vreo 10 ani) şi apoi se hotărăşte să o lase baltă. Că nu e de ea. Că nu i se poriveşte. De aici, nici că mai contează ce a urmat. Mă întreb însă câţi oameni ar fi vrut să fie în locul ei şi să poată alege. Eu una ştiu că da.

Cazul B: Tânăr, valenţe artistice greu de apreciat, părinţi avuţi

Se hotărăşte în anul 4 de facultate de drept că nu asta este vocaţia vieţii sale. Termină totuşi studiile şi se apucă de fotografiat. Cursuri: vreo 600 de euro pentru un calup de câteva luni, plus banii pe aparatura profesională. Alte câteva mii de euro. Îmi aduc aminte că îmi spunea la momentul respectiv că numai aparatul profesional (nu cel mai bun, nu cel mai performant, fără accesorii) se ducea undeva la 3000 de lei. Se angajează (cu ajutorul perseverenţei lui, cu norocul faptului că îşi permite să fie întreţinut la 24 de ani) asistent al unui fotograf cunoscut. Pozează, vede cum se pozează, învaţă, e plătit 500 de lei pe lună. Cred că aşa este plătit şi acum, după 3 ani, dar acum are şi proiecte proprii. Viitorul îi este oarecum sigur şi în cazul lui nici nu mai contează dacă talentul există sau nu. Cum a contat în cazul C.

Cazul C: Tânăr, evidente valenţe artistice, famile modestă

Îşi îngheaţă anii de facultate (era anul 3 la Ştiinţe Politice) hotărât să vadă dacă poate face bani din pasiunea de o viaţă. Face poze din liceu. Nu are cine ştie ce „scule”, dar îi ies bine. Dă examen la facultatea de fotografie. Intră printre primii dar oricum locurile sunt extrem de puţine. Plăteşte taxa (este totuşi la a doua facultate iar Statul nu face excepţii pentru nimeni) cu ajutorul prietenilor şi proiectelor pe care le face în timpul liber. În vacanţe munceşte peste ocean. Ia licenţa şi pleacă. La nemţi, că ăştia pot să-l ajute să se dezvolte. Dar câţi ca el? Să ai curajul să trăieşti de pe o zi pe alta, să ai curajul să spui: eu nu mai am unde să dorm.

Cazul D: Tânără, valenţe artistice dovedite, părinţi avuţi

(Asta aşa, pentru a avea ce invidia) Elevă a şcolii de arte plastice, apoi a liceului de profil, se decide să renunţe la desen şi facultatea de design în clasa a 12-a. Alege un alt domeniu, tot artistic. Intră la Babeş Bolyai şi se transferă în anul 2 la UNATC. Are bani, dar nu asta a ajutat-o să ajungă ceea ce este. Momentan un student harnic şi pasionat. Probabil că mai încolo o să dea şi dovada talentului.

Acum, în încheiere, stau şi mă gândesc la un interviu luat de prietena mea acum un an. Vorbea cu Filip Florian (Zilele Regelui e o carte frumoasă). Omul îi spunea că a putut să scrie cu adevărat abia după ce s-a lăsat de jurnalism (cazul lui e dovada că un scriitor bun e chiar un jurnalist ratat). Altfel munca de zi cu zi nu i-ar fi lăsat timpul să creeze. Iar fără muncă, nu ar fi fost bani. Noroc cu moştenirile. Acum, ce să mai spun? M-am uitat pe net. Cursurile de desen sunt în fiecare joi între 18 şi 21. Eu lucrez până la 19 şi nu aş vrea să plec de aici. Cred că totuşi ar fi trebuit să aleg mai devreme.

Nu aveam mai mult de 7 ani. Venea Crăciunul, îmi cumpărasem brad, dar nu asta mă făcea să tremur şi să sar de bucurie. Nu, nici măcar conştiinţa că de mâine, de poimâine, sau peste câteva săptămâni avea să fie diferit. Dar o vedeam pe mama, o vedeam cu ochii în lacrimi într-o explozie de bucurie cum nu văzusem până atunci şi ştiam, chiar dacă mintea mea de copil de clasa întâi nu înţelegea exact de ce, ştiam că trăiam un moment istoric. Ceauşescu plecase şi asta era bine. Pentru mine măcar pentru că plecase sursa admonestărilor de la şcoală. Tovarăşul preşedinte, nu domnul preşedinte – cum greşit mă exprimam eu – fugise de teama oamenilor. Şi atunci, după zile în care ştiam că în Timişoara şi Bucureşti fuseseră ucişi români, ai mei au avut curajul să strige pe scară: suntem liberi! Eram liberi pentru prima dată şi eu simţeam că asta aşteptam de când mă născusem.

Acum bunicul putea spune cuvinte urâte regimului, iar bunica putea să îndrăznească să nu se mai teamă că o să fie aruncată în toiul nopţii din casă. Acum mama nu trebuia să mai poarte discuţiile trimestriale cu directorul de la spital care îi spunea că dacă tatăl ei nu tace, ea o să îşi piardă locul de muncă. Dar tot ce înţelegeam eu din toate astea era că nu mai trebuia să îmi fie frică. Nu trebuia să mă mai întreb de două ori dacă ceea ce spun e bine, nu mai eram corectată când spuneam România în loc de Republica Socialistă România sau Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă şi simţeam că familia mea e, în sfârşit, liniştită. O linişte ciudată căci, dacă îmi aduc aminte, ziua de 23 ne-a găsit ascunşi pe toţi după canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi, eu, mama, sora mea şi prietenii de la 1 şi de la 2. Era o strângere de inimă, dar aveam siguranţa că peste toate astea o să vină şi pacea şi o aşteptam încrezători chiar şi când soldaţii au urlat pe scară să stingem luminile, chiar şi atunci când am auzit elicopterele survolând şi mai târziu când au început să şuiere trasoarele.

Şi au mai fost zile dificile. Am văzut pentru prima dată oameni morţi la televizor şi figurile lor m-au urmărit până târziu în noapte şi adânc în somn. Am văzut-o pe mama aproape leşinând de groază când gloanţele au început să pocnească iar glasul surorii mele de 15 ani nu s-a mai auzit pentru câteva minute. Am înţeles că puteam să mor când, cu proaspăt cumpărata sorcovă, am fost nevoită să mă ascund după o maşină căci se trăgea. Eram cu bunicul şi mă uitam curioasă în ochii lui întrebându-mă de ce nu ne temem atunci când oamnii ţipau în jur. Pentru noi era linişte. Şi am suferit doar pentru că nu am putut arunca artificii pe geam pe 24 noaptea. Un sacrificiu mic pentru ceea ce înţelesesem eu că era libertatea dobândită. Aveam 7 ani la Revoluţie. Mulţi ar spune că nu ştiu nimic din ce a fost atunci şi au dreptate. Nu mi-am pus niciodată întrebările pe care oamenii mari şi le-au pus: cine trage şi de ce, e regizată sau nu. Cumva am realizat că, probabil, nu voi trăi să aflu adevărul. Am priceput însă esenţialul. Am obţinut ce am vrut, LIBERTATEA, şi nimeni nu are dreptul să spună acum că era mai bine atunci.

Pentru că pâinea dată cu raţia şi nu la cantina săracilor nu face diferenţa şi pentru că existenţa unui Becali sau a unui Vanghelie nu mă face să cred că democraţia e rea. Nici măcar faptul că am avut de ales între Băsescu şi Geoană. Nici măcar faptul că nu îmi permit decât un concediu pe an şi că mama mea bugetară are după 25 de ani de muncă acelaşi salariu ca mine. Nimic nu justifică dorinţa de a trăi fără să poţi gândi. Dar bănuiesc că, pentru cei care îndrăznesc să spună că ar vrea comunism din nou, asta nu ar fi o problemă.

Cred că şi ideologia politică se deprinde acasă. Ca liberal din străbunic chinuit la vestitul Canal, în bunic dat afară din facultate, din mamă singură sfidând comuniştii cu riscul de a rămâne pe drumuri cu doi copii şi până la fiica ei, adică eu, nu pot să spun decât că anul 2009 doare. Aş fi vrut să pot alege simplu, cum am făcut ultimele dăţi, măcar doctrinar şi ideologic, dacă nu din convingerea că omul acela chiar poate schimba ceva. Trist este că am ajuns să votez protestând şi asta mă apasă.

Nu e neapărat o părere de rău, dar e clar că motivaţia ştampilei din mâna mea a fost a omului care urăşte tot ce se întâmplă în jur. Mizeria din presă, groaza că depinzi ca pe vremuri de rezultatul unui vot, scârba că s-a ajuns din nou ca prin metode josnice să fie convinşi oamenii să acţioneze contrar conştiinţei lor. Nu m-am lăsat înfrântă şi mă simt bine.

Am mers pe mâna celuilalt şi mă simt rău. Pentru că nu e vorba de un om cu care să nu îmi fie ruşine. Ar fi dovadă de lipsă de valori umane la urma urmei, căci reprezintă cam tot ce aş putea urî vreodată (bărbat grobian, violent, mincinos, în stare să lovească şi apoi să plângă şi să îţi aducă flori cerându-şi iertare).

Aş fi vrut ca al treilea să nu fi fost o curvă care să joace rolul de fată mare. Aş fi vrut ca măcar să nu fi fost atât de convingător în rolul iniţial asumat. Aş fi preferat să mă înşele instinctul. M-a înşelat în schimb omul în momentul pactului jenant. Un pact intuit şi intuibil, din păcate, un pact care a mai afundat puţin un partid care mă face încă să rezonez afectiv. Scriu acum deşi nu aş mai spune nimic. Căci, ce ar mai fi de spus? Sunt însă strănepoata unui liberal chinuit de comunişti şi nu îl pot vota pe fiul unui general. Nu pot vota partidul care se trage din cei care l-au ucis. Nu pot nici să îmi jignesc bunicul mort şi să îi votez pe urmaşii celor care l-au dat afară din facultate. pentru că era chiabur, fiu de preot şi avea origini nesănătoase. Nu pot să votez în funcţie de interesul celor din jurul meu chiar dacă depind de unii dintre ei. Este împotriva modului în care văd viaţa şi aş simţi că dau o palmă oamenilor ălora îngropaţi şi pe care îi plâng. În final, după votul ăsta am rămas cu un regret. Acela că am ajuns, eu, membru al unei familii cu o ideologie clară, să mă simt batjocorită de partidul de suflet. Şi mai presus, să pedepsesc aşa.