de Ionuţ Văcaru

Bursa americană se pregăteşte de probabil cea mai isterică listare din istorie, cea a reţelei de socializare Facebook. Vestea a reuşit să stârnească destul de tare Wall Street-ul, mai ales că cinci mari bănci americane de investiţii, inclusiv Goldman Sachs şi Morgan Stanley, au fost contractate să aranjeze intrarea pe bursă a reţelei de socializare.

Deşi nu a anunţat nimic oficial, surse citate de mai toate ziarele americane importante spun că Facebook şi-ar depune astăzi documentaţia de listare şi că vrea să vândă dintr-un foc acţiuni de 5 miliarde de dolari. Ar fi de vreo trei ori mai mult decât a obţinut Google la apariţia sa pe bursă şi, totodată, ar ridica ridica valoarea Facebook la 100 de miliarde de dolari. Însă este în continuare foarte neclar ce se va întâmpla cu acţiunile Facebook după ce se va calma tot entuziasmul listării la bursă. Va reuşi să rămână pe val, sau se vor scufunda reducând masiv valoarea de piaţă a companiei?

Ei bine, investitorii cu experienţă de pe Wall Street se întreabă în primul de unde reuşeşte Facebook să scoată bani în activităţile sale de zi cu zi. În principiu, reţeaua de socializare îşi asigură veniturile din publicitatea on-line, însă jucătorii experimentaţi de pe bursă nu sunt prea încântaţi de o asemena sursă de câştig, căci în anumite perioade de criză veniturile din reclame pot scădea substanţial. Aşa că, dacă vrea să aibă o imagine bună pe bursă, Facebook ar trebui să îşi varieze sursele de câştig şi să încerce să obţină mult mai mulţi bani din jocurile şi aplicaţiile plătite pe care deja le găzduieşte printre serviciile sale. Cum ar fi de exemplu jocul Farmille care îţi permite să cumperi animale virtuale pentru fermele la fel de virtuale ale utilizatorilor.

Mai pe scurt, analiştii spun că reţeaua de socializare a lui Zuckerberg nu trebuie privită ca o televiziune care câştigă bani din publicitate, ci mai degrabă trebuie comparată cu o companie de cablu care câştigă bani direct de la utilizator.

Dacă nu va înţelege această diferenţă, listarea la bursă ar putea fi un duş foarte rece pentru Facebook.

de Ionuţ Văcaru

Cele mai moderne stadioane din România, Arena Naţională din Bucureşti şi arena din Cluj au o problemă comună: costurile de administrare sunt prea mari pentru autorităţile locale. Dacă Primăria din Bucureşti se vede nevoită să concesioneze managementul stadionului unei firme private, la Cluj, consiliul judeţean a venit cu o idee ceva mai simplă: va boteza stadionul după numele companiei dispuse să acopere o parte din costurile de administrare.

Deocamdată trei companii negociază cu autorităţile din Cluj pentru achiziţionarea numelui stadionului. E vorba de Banca Transilvania, operatorul de telefonie mobilă Vodafone şi producătoriul local de medicamente Terapia Ranbaxy Cluj, iar Consiliul judeţean Cluj spune că va încerca să îi aducă la masa tratativelor şi pe cei de la Orange.

Preşedintele consiliului judeţean nu a specificat foarte clar care este suma pe care vor trebui să o plătească cei interesaţi de cumpărarea numelui stadionului. Însă a oferit un indiciu. Speră să acopere din vânzarea numelui trei sferturi din costurile de administrare ale stadionului care, după cum spuneau reprezentanţii consiliului judeţean, în urmă cu câteva săptămâni, s-ar ridica la 60.000 de euro pe lună. Cu alte cuvinte, companiile interesate de achiziţionarea dreptului de denumire al arenei ar trebui să ofere cel puţin 45.000 de euro pe lună, adică 540.000 de euro pe an.

Chiar şi pentru fotbalul românesc este o sumă foarte mică. De exemplu, pentru a apărea pe tricourile celor de la Dinamo, Orange a plătit din 2009 până în prezent câte 1,5 milioane de euro pe an. Tot în 2009, Steaua a semnat un contract de sponsorizare de 1,3 milioane de euro cu Citibank, contract care însă a fost reziliat destul de repede.

Cele 540.000 de euro pe care le-ar obţine clujenii pentru vinderea numelui stadionului ar fi extrem de mici şi comparativ cu contractele asemănătoare din restul Europei. Poate cel mai bun exemplu este cel al stadionului din Munchen, al cărui nume a fost cumpărat pe o perioadă de 30 de ani de grupul Allianz pentru suma de 6 milioane de euro anual. Desigur, aici e vorba şi de tradiţia echipelor care joacă pe acele stadioane. Pe Allianz Arena joacă Bayern Munchen, în vreme ce pe Cluj Arena joacă Universitatea Cluj, care nu a mai a avut parte de prea multe performanţe în ultimii ani.

de Ionuţ Văcaru

Google Plus e ca pasărea Phoenix. Renaşte din propria cenuşă… pe care şi-o toarnă singur în cap. Un băiat, pe numele lui Steve Yegge a scris pe contul său de Google Plus, că tocmai Google Plus, reţea de socializare la construcţia căreia a lucrat el personal, este “o reacţie tardivă şi jalnică la Facebook”. Acum există două variante. Fie băiatul este prost, ceea ce mă îndoiesc, căci dacă ar fi fost prost nu ar fi ajuns să lucreze la Google, fie a fost pus tocmai de Google să scrie acea postare.

Mă rog, cică ar fi publicat acele critici din greşeală. Mai dă-o-ncolo de greşeală! Nu spune o regulă de bază a socializării on-line că, dacă scrii porcării pe internet e posibil să le vadă şefii tăi? Cum poate un om care lucrează în industria socializării on-line să facă o greşeală din asta? Şi în plus, când scrii porcării despre o companie mare, nu numai şefii ajung să le citească, ci chiar şi presa. De fapt, cel mai probabil asta e toată şmecheria din spatele postării pline de acid a angajatului de la Google. Din câte se pare, traficul pe reţeaua Google Plus a scăzut cu 60% în ultimele săptămâni, căci oamenii care şi-au făcut cont şi-au dat seama că prietenii lor nu prea sunt pe acolo. Multă lume care are cont pe Facebook nu are cont şi de Google Plus. Multă lume nici măcar nu ştie ce e Google Plus. Aşa că probabil Google a fabricat acest incident precum vedetele uitate de presa de scandal – ca să se vorbească despre el.

E şmecheria pe care a brevetat-o Apple în momentul în care îşi punea angajaţii să uite iPhone-uri nelansate încă prin baruri.

Dar iPhone-ul uitat era întotdeauna ceva nou, pe când Google Plus chiar este o reacţie tardivă la Facebook. Asta pentru că Facebook s-a dezvoltat organic, crescând încetul cu încetul, acaparând unul câte unul studenţii marilor universităţi, americanii de rând şi apoi utilizatorii din întreaga lume. Plus a încercat să câştige utilizatori bazându-se pe notorietatea globală a Google, care este un motor de căutare.

Din câte văd, nu prea i-a ieşit.

Când eram mai mic am citit o carte care se numea “Vorbitor în numele morţilor”. Era despre un anume Ender care, chemat fiind la ceremonia de înmormântare, povestea trecutul răposatului. Însă nu povestea doar evenimentele fericite, ci amintea totodată greşelile şi nedreptăţile pe care răposatul le făcuse de-a lungul vieţii.

Dacă săptămâna trecută era numit vizionar, săptămâna aceasta Steve Jobs este numit tiran. Nu doar de presa de la noi, ci de toată presa mondială. Ca nişte adevăraţi vorbitori în numele morţilor ziariştii amintesc de modul aproape brutal cu care Steve Jobs îşi admonesta angajaţii ce aveau alte idei decât el. Se mai spune că Steve Jobs a tăiat toate acţiunile caritabile ale Apple în 1997, când a revenit la cârma companiei. Ceea ce nu specifică nimeni este că interdicţia acţiunilor caritabile nu a durat prea mult şi că în cei 14 ani ai celei de-a doua ere sub conducerea lui Steve Jobs, Apple a făcut constant donaţii către diverse cauze.

Nu spun că adevărul despre omul Steve Jobs ar trebui ascuns pentru a nu păta legenda Steve Jobs. Însă trebuie prezentate toate faptele pentru ca imaginea să fie completă. Iar faptul cel mai important este că Steve Jobs nu a fost singurul tiran din lumea afacerilor. Iar cele mai concludente exemple sunt chiar în lumea IT în care Steve Jobs a excelat.

De exemplu, nici Bill Gates nu a fost un băiat bun. Nu ştiu cum s-a comportat Gates cu subalternii, dar cu adversarii Microsoft a fost nemilos. Deşi este cunoscut pentru uriaşele sale donaţii nu trebuie uitat că Bill Gates a transformat Microsoft dintr-o companie de garaj, într-un monopol care a apelat la toate pârghiile posibile pentru a-şi scoate cocurenţii din joc. Nici Mark Zuckerberg nu a fost tocmai un stăpân al bunului simţi, ci şi-a călcat tot timpul asociaţii pe bătături trezindu-se cu procese peste procese tocmai din partea celor care l-au ajutat să construiască Facebook.

Avem dreptul să îi etichetăm pe aceşti oameni ca fiind tirani? În nici un caz. Sunt pur şi simplu oameni, iar oamenii îşi rănesc apropiaţii din când în când.

de Ionuţ Văcaru

De când au dat de banii din Liga Campionilor, cluburile de fotbal româneşti parcă au înnebunit. Păi hai să ne amintim. Când a avut România pentru prima oară o echipă direct calificată în grupele Champions League? În sezonul 2008-2009. Când l-au arestat pe Cornel Penescu, patronul lui FC Argeş pentru şpagă dată arbitrilor? În 2008. Pe atunci deja se ştia că echipa campionă va ajunge direct în grupe.

Acum avem scandalul banilor publici pe care primăria din Târgu-Mureş i-ar fi oferit drept şpagă lui Vasile Avram, şeful C.C.A., pentru a asigura arbitraje „prietenoase” echipei locale. Un scandal foarte amuzant, dacă te gândeşti că şpaga ar fi fost oferită pentru sezonul 2011-2012, la finalul căruia nicio echipă românească nu va mai ajunge direct în grupele Champions League. Însă, cel mai probabil, dacă FCM Târgu-Mureş a dat vreo şpagă, a dat-o ca să scape de retrogradare. În fine, nu asta e important. Important e că autorităţile abia acum au acţionat.

Vă daţi seama că, în perioada următoare, şpăgile oferite arbitrilor vor fi mai mici tocmai ca urmare a faptului că nu vom mai avea echipe direct în Champions League. Şpăgile mari din anii precedenţi vor fi date uitării şi toată lumea va scăpa basma curată. Sunt sigur că nimeni nu va păţi nimic. Poate că vor retrograda FCM Târgu-Mureş, dar nimeni nu se va arunca să ia măsuri dure. Căci o curăţenie adevărată în fotbalul românesc ar însemna retrogradări în bloc şi munţi de dosare.

Problema e că nimeni nu se autosesizează când patronii de club fac cu nonşalanţă declaraţii care incriminează întreg fotbalul românesc. Gigi Becali denunţa sâmbătă şpăgi de 5 milioane de euro pe care anumite cluburi le-ar fi dat arbitrilor pentru a-şi asigura arbitraje favorabile. Are Gigi Becali dreptate sau bate câmpii? De unde ştia Gigi Becali? A dat şi el şpagă? Dacă nu, despre ce cluburi vorbea? În orice ţară normală domnul Becali trebuia umflat şi anchetat până spunea tot ce ştie.
Sunt întrebări pe care procurorii ar trebui să le pună. Sau mai bine zis sunt întrebări care ar trebui puse într-o anchetă naţională de mărimea celor din Italia, Polonia sau Turcia. Iar Becali nu este singurul care face astfel de declaraţii, ci majoritatea miliardarilor care patronează câte un club din România. Însă când fotbalul este condus de miliardari, doar echipele judeţene sunt cele prinse.

Campioana de anul acesta rămâne fără grupele Champions League, deci fără o sursă importantă de venit. Poate că şpăgile spre arbitri vor dispărea, însă există pericolul ca Liga 1 să ajungă sub aripa mafiei pariurilor. Primele etape deja au avut nişte rezultate mai mult decât dubioase, însă şi aici comisiile de anchetă ale FRF, dacă nu procurorii, trebuie să cerceteze unde duc anomaniile. Însă nimeni nu va face nimic, iar meciurile vor ajunge ca o piesă de teatru al cărui final va fi ştiut de unii înainte de reprezentaţie.

de Ionuţ Văcaru

În fuga lor după civilizație, organizatorii meciului de aseară au uitat să umple Arena Națională cu suporteri. Au umplut-o în schimb cu un public de mall interesat mai mult de stadion în sine decât de evenimentul sportiv care era în plină desfășurare pe gazonul mult prea crud. Apatici în cea mai mare parte a timpului, spectatorii, căci nu pot să le spun suporteri, au scandat pe ici pe colo câte un “Rom-mâ-ni-aa, Rom-mâ-ni-aa” surd, pentru ca pe final să prindă aripi în cel mai nefericit mod cu putință. În ultimele minute mulți dintre spectatori au demonstrat că nu au înțeles nimic. L-au huiduit pe Marica pe motiv că nu a dat gol, apoi după ce meciul s-a terminat au huiduit toată echipa pe motiv că nu a câștigat. În regulă, le înțeleg frustrarea, probabil că au crezut că în prețul biletului era înclusă și o victorie,  însă cred că spectatorii ar fi trebuit să îi încurajeze mai mult pe jucători în timpul meciului ca să aibă dreptul să-i huiduie la sfârșit.

Ceea ce am văzut aseară pe Național Arena a fost ceea ce mie îmi place să numesc “efectul Champions League”. Cât a jucat în Cupa UEFA, Steaua a avut niște suporteri minunați. Atmosferă vulcanică, stadion plin, presiune pe adversari. Însă în momentul în care Steaua a ajuns în Champions League s-a rupt firul în mare parte din cauza prețului uriaș al biletelor. Ba mai mult, biletele de Champions League nu erau vândute pentru fiecare meci în parte, ci la pachet pentru toate cele trei meciuri din grupe. Pe lângă faptul că stadionul Ghencea nu a mai fost plin la meciurile de Liga Campionilor, deci rețeta financiară nu a fost una completă, tribunele s-au umplut de același public de mall pe care l-am văzut aseară pe Național Arena. E vorba de genul de spectator cu suficienți bani în buzunar cât să își permită să dea câteva sute de lei pe un bilet la un meci de fotbal. Genul de spectator care se duce la un meci de Champions League ca la premiera unui blockbuster la cinematograf. Ce e drept e o specie mai civilizată de spectator decât suporterul care se suie pe garduri, însă în același timp este mai lipsit de pasiune, iar susținerea sa pentru echipă este mai mică.

Sunt de acord, huliganismul nu mai are ce căuta în fotbalul din România. Cei care vin la un meci doar pentru că nu au ce face acasă și vor să își manifeste latura animalică trebuie să dispară din tribune. Cred însă în galerii civilizate. Sau mai bine zis cred în fanatism civilizat. Din păcate, de cele mai multe ori, acei fanatici civilizați nu își permit un bilet scump. Sunt genul de oameni care lucrează în fabrici și uzine pe salarii mici și pentru care fotbalul reprezintă una dintre puținele bucurii în viață. Când vin la stadion mai scuipă câte o sămânță, mai scapă câte o înjurătură în colțul gurii, se mai așează pe locul care nu este trecut pe bilet, dar măcar sunt suficient de înfocați cât să își susțină cu adevărat echipa și au suficient de mult bun simț cât să nu rupă scaunul cu picioarele.

Meciul de aseară a fost un experiment ratat în care, de fapt, singura vedetă a fost Național Arena. S-a încercat aducerea unui public total greșit la un eveniment sportiv care nu îl caracterizează. Fotbalul nu este nici teatru, nici operă, nici spectacol de varietăți. Nu, nu este nici măcar un joc în care niște băieți fug după o minge și încearcă să o furișeze în poarta unui adversar. Fotbalul este pasiune, este ambiţie, este o descătuşare civilizată a testosteronului, pe teren şi, de ce nu, şi în tribună.

Așa că hai să umplem tribunele cu oameni care chiar sunt interesați de asemenea gen de eveniment.

Avem un stadion minunat, pentru care am plătit dublu şi am aşteptat 20 de ani ca să îl avem. Hai să învățăm să-l folosim.

de Ionuț Văcaru

Şi acum că Steve Jobs s-a retras, iPadul va fi mai ieftin? Mă îndoiesc, deşi e clar că ar avea de unde să lase la preţ. Dar HP renunță la tablete și asta lasă loc dublu de manevră în piaţă, nu-i aşa? Este adevărat, până ieri iPadul călca totul în cale dar uite cum se schimbă lucrurile în decurs de doar o săptămână…

Anul trecut Samsung a făcut o tabletă micuţă care mi s-a parut foarte simpatică în momentul în care am avut ocazia sa mă joc cu ea. Probabil mulţi au considerat-o aşa şi, la fel ca mine, nu au cumpărat-o. A avut vânzări de 4 ori mai mici decât iPad, ceea ce i-a făcut pe cei de la Samsung să atace anul acesta piaţa cu o tabletă mai mare şi mai apropiată ca aspect de iPad. Nu-i o gândire originală.

Zilele trecute, într-un magazin de electronice din capitală am redescoperit tableta romaneasca Allview AllDro. Uitasem de ea şi, de fapt, nici nu ştiu dacă varianta expusă în acel magazin era primul sau al doilea Allview. E micuţă, cam nefinisată, seamănă la ramă mai degrabă cu un GPS decât cu o tabletă, are o variantă ceva mai veche de Android, dar costă doar puţin peste 700 de lei, adică doar o treime din preţul lui iPad 2 şi al Samsungului Galaxy Tab 10.1.

Gândindu-mă la eşecul HP şi uitându-mă la tableta românească m-am întreabat dacă nu cumva aceasta este reţeta succesului şi acesta este momentul ideal: o tabletă din plastic turnat, cu piese ceva mai slabe care să acapareze piaţa prin preţul său redus. O Dacie Logan a tabletelor. Nu râdeţi! Şi Dacia a profitat de o criză iar acum pe această piaţă a tabletelor sunt două crize.

Nu spun că tableta făcută de braşovenii de la Allview se poate bate de la egal la egal tocmai cu iPad. Păi ce Loganul s-a bătut cu Merţanul? Pentru a ajunge o maşină atât de bine vândută, Logan a avut în spate maşinăria de marketing a brandului Renault. Românii care fac tableta Allview nu au aşa ceva, însă genul de tabletă pe care îl produc ei ar putea reprezenta viitorul. Cu o condiţie importantă: un factor ridicat de distracţie. Pentru că nu trebuie să uităm: utilitatea practică a unei tablete este redusă. O tabletă este un mijloc de divertisment, iar deocamdată aparatul celor de la Allview este destul de departe de iPad atunci când vine vorba de exeprienţa vizuală şi tactilă. Însă, cu o versiune ceva mai nouă de Android, cu un design ceva mai rafinat, o tabletă nu foarte puternică, dar suficient de ieftină poate face minuni, sau cel puţin îi poate forţa pe toţi ceilalţi să scadă preţurile. Pe scurt, ar genera competiţie.

Dacă aş fi Samsung, acum i-aş cumpăra pe braşoveni.

de Ionuţ Văcaru

Privită de departe bucuria rebelilor din Tripoli e tristă, căci este efemeră. Pentru Libia urmează vremuri grele iar rebelii care acum câteva zile decapitau o statuie de aur a lui Gaddafi par să nu-şi dea seama că, zilele astea, Tripoli seamana izbitor de mult cu Bagdadul anului 2003 şi că pe străzile capitalei libiene nu se plimbă Gaddafi deghizat, ci fantoma lui Saddam Hussein.

In Irak razboiul a fost castigat. Aşa ne-a spus domnul Bush. Era pe un portavion înconjurat de o mână de soldaţi veseli. Avea chiar şi un banner colorat care felicita armata americană pentru fenomenalul succes al campaniei de înlăturare a dictaturii lui Saddam. Dar oare a fost o victorie şi pentru irakianul de rând care de câţiva ani merge cu teamă pe străzile din Bagdad ştiind că ar putea fi rapit oricând sau că o maşină capcană ar putea sa-l spulbere? Nu, pentru el plecarea lui Saddam a înlocuit un rău cu altul, iar războiul nu s-a terminat cu o victorie, ci cu instalarea haosului politic şi administrativ. La fel şi în Libia, capturarea capitalei nu a fost o victorie, ci doar un succes strategic în numele companiilor occidentale de petrol.

În acest moment Libia are toate sansele sa se afunde în aceeaşi specie de haos ca în Irak. Gaddafi este undeva prin deşert alături de neamurile şi susţnătorii lui. Probabil că deja se crede Lawrence al Arabiei şi nu se va teme să porneasca un război de gherilă. Nu mai are ce pierde. Am putea crede că, pentru a pune mâna pe petrolul libian, Occidentul va face tot posibilul pentru a opri acţiunile loveşte-şi-fugi pe care le-ar orchestra Gaddafi în perioada următoare. Într-adevăr rafinăriile, conductele şi câmpurile petroliere vor fi foarte bine păzite. Petroliştii străini ce se vor întoarce în Libia, nu vor fi rapiţi şi nici nu vor fi spulberaţi de maşini capcană, ci patronii lor vor face tot posibilul să-i ţină în siguranţă, la fel cum au fost ţinuţi în siguranţă şi petroliştii străini (inclusiv români) din Irak-ul post Saddam. Restul populaţiei libiene va trebui să-şi asigure siguranţa persoanală aşa cum poate.

Poate că o capturare cât mai rapida a lui Gaddafi ar aduce cât de cât stabilitatea în Libia, deşi, dacă facem iarăşi o paralelă cu Irakul, vedem că spânzurarea lui Saddam nu a schimbat prea mult în bine lucrurile. Am vazut că între două rapoarte privind accidentul de la Fukushima, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, a emis un avertisment privind nişte posibile depozite nucleare pe care le-ar avea Gaddafi şi pe care ar putea să le folosească în fabricarea unor bombe “murdare”. Poate că îngrijorarea Agenţiei este sinceră, însă mă duce imediat cu gândul la deja-celebrele arme de distrugere în masa ale lui Saddam Hussein pe baza cărora americanii şi-au justificat invazia. Cu aceeaşi justificare ar putea fi vânat şi Gaddafi de către forţele internaţionale. Pe de altă parte, chiar daca îl vor prinde pe Gaddafi, stabilitatea Libiei nu va fi asigurată din start. Ţara asta este mult prea fragmentata în triburi şi clanuri ca să asculte de Consiliul de Tranzitie ce va să vină la putere. Întotdeauna se va gasi un nebun care va spune că “pe vremea lui Gaddafi era mai bine”, sau “eu sunt şeful, nu Consiliul” . Apoi va arunca în aer o stradă din Tripoli doar pentru a-şi sublinia punctul de vedere.

de Ionuţ Văcaru

După ce au privit atâta vreme cu o oarecare îngrijorare la popularitatea câștigată de Facebook, cei de la Google își lansează în sfârșit o rețea proprie de socializare! Mă rog, Google a mai avut tentative de genul ăsta. Singurul exemplu care îmi vine acum în minte e acea rețea de socializare Buzz ce funcționa împreună cu Gmail. A fost până la urmă un eșec. Însă de data asta Google chiar vrea să facă lucrurile așa cum trebuie.

Noua rețea de socializare Google se va numi Plus, şi la o primă vedere nu arată deloc rău. Se vede că oamenii de la Google în frunte cu noul lor șef, Larry Page, au adunat suficient de multe frustrări în disputa cu Facebook, cât să îi facă să dea tot ce au avut mai bun în realizarea rețelei Plus. Desigur, e foarte devreme să dăm un verdict în condițiile în care Google Plus încă nu s-a lansat ci e doar în perioada de teste, însă promite niște caracteristici destul de interesante.

Una dintre ele ar fi introducerea unui cerc de prieteni, care până la urmă e ceva de genul grupurilor de contacte din Messenger. La Facebook m-a enervat întotdeauna faptul că mesajele mele de pe wall erau văzute de toți prietenii, chiar dacă aș fi vrut ca unii dintre ei să nu vadă chiar toate postările mele. Desigur, la un moment dat, cei de la Facebook au anunțat că introduc posibilitatea de a selecta persoanele care văd anumite statusuri, postări sau link-uri etc., însă această opținue ar însemna să trimiți mesaj privat respectivilor priteni și… în fine, complicat și incomod. Cercurile de prieteni din Google Plus ar rezolva aceste probleme, cel puțin teoretic.

Însă, oricât de multe brizbriz-uri, cercuri de prieteni, grupuri de interese, interconectivități cu Youtube sau alte opțiuni ar pune la dispoziție rețeaua de socializare Plus, Google trebuie să învingă un inamic mult mai puternic decât Facebook: comoditatea umană.

Majoritatea utilizatorilor de Facebook nu dau doi bani pe opțiunile și caracteristicile mai mult sau mai puțin complicate ale rețelelor de socializare. Mulți dintre ei nici nu știu ce setări de securitate şi confidenţialitate au. Nici nu contează. Tot ce îi interesează e cum să pună o poză și un link, sau cum să scrie un mesaj. Oamenii se duc pe Facebook pentru că știu că prietenii lor sunt acolo. De ce mi-aș face cont pe Google Plus, dacă nu găsesc acolo pe niciunul din oamenii pe care îi cunosc? Să îmi fac eu cont primul și să aștept să apară și ei? Sau să mă apuc să îi chem. No way! Prea complicat.

Cu toate problemele pe care le are Facebook e o comunitate de câteva sute de milioane de oameni în care îi găsești pe toți cei care folosesc cât de cât internetul. Prieteni, rude, colegi, șefi, parteneri de afaceri. Cu toții sunt pe Facebook.

Cei de la Google vor avea nevoie de foarte multă publicitate și putere de convingere pentru a pune pe picioare rețeaua de socializare Plus. Avantajul lor este că sunt stăpânii publicității on-line, ceea ce le va permite să atragă spre Google Plus o parte din utilizatorii indeciși care se îndreptau din inerție spre Facebook. S-ar putea totuşi să nu fie de ajuns.

Fără îndoia va fi interesant de văzut ce se va întâmpla în continuare, mai ales că Facebook și Google sunt două companii suficient de mari cât să iasă scântei atunci când au un câmp de bătălie comun.

de Ionuţ Văcaru

La aproximativ un an de la încheierea oficială a războiului din Irak, Barack Obama a dat semnalul retragerii din Afganistan. Până la anul o treime dintre soldaţii americani staţionaţi acolo, se vor întoarce acasă. Însă abia în 2014 retragerea va fi completă. După un deceniu de conflict sângeros, ineficient şi inutil, patru ani în plus nici nu mai contează. Răul deja a fost făcut.

Războiul din Afganistan nici măcar nu are un deznodământ prea clar. Barack Obama s-a ferit să spun că America a învins, ci a declarat poetic ca întotdeauna că “valurile războiului se retrag”. Ce să înţelegi de aici? Că au început să crească margarete şi panseluţe printre floride de mac pe care afganii le culeg pentru a produce opiu? Că teroriştii au fost învinşi? În nici un caz.

Conceptul de război împotriva terorismului, cu care a fost branduit conflictul din Afganistan de către administraţia de la Washington, a fost greşit de la bun început. Terorismul a devenit de multă vreme un fenomen suprastatal şi, tocmai de aceea, nu îl poţi combate cu o armată convenţională care cutreieră teritoriile unei ţări. Drept dovadă, pe Osama bin Laden nu l-au prins soldaţii coaliţiei din Afganistan, ci trupele speciale care au acţionat pe baza informaţiilor obţinute de la o amplă reţea de spioni aflaţi în Pakistan.

De fapt, în Afganistan, americanii şi aliaţii lor din NATO, inclusiv România, nici măcar nu au luptat direct împotriva teroriştilor, ci împotriva miliţiilor talibane. O mare parte din terorişti nu mai erau de mult în Afganistan.

Nici nu ştiu dacă mai are rost să ne amintim că în deceniul ce a trecut tactica de război din Afganistan a fost pur şi simplu deficitară, grupuri compacte şi greoaie de militari fiind trimise să lupte împotriva unor luptători răzleţi dar care cunoşteau bine terenul.

E drept totoşi, că în zece ani de război, talibanii şi-au pierdut o bună parte din putere în Afganistan, însă nu au fost învinşi definitiv. La fel, Al-Qaeda este mai dezorganizată după uciderea lui Bin Laden, însă nici ea nu a fost învinsă. Iar Pakistanul, ţară care ar fi trebuit să fie stabilizată de finanţările uriaşe ale americanilor se află în relaţii tot mai tensionate cu americanii, căci acel popr urăşte sincer şi profund Statele Unite. Pentru a obţine atât de puţin într-un timp atât de lung, NATO a trebuit să piardă 2.500 de militari, dintre care 19 români. Alte câteva zeci de mii de afgani au fost victime colaterale.
Acesta nu este tocmai un preţ corect.