afișări

Indemnizația pentru mame, înșelătorie? Hai să vedem cine pe cine înșală…

Moise Guran

Acum un an și ceva, fix de opt martie, parlamentarii au votat frenetic ridicarea plafonului la indemnizația pentru creșterea copilului. La scurt timp, s-a înfiorat România la știrea că un cetățean primea 35 de mii de euro, în mod legal, indemnizație de creștere a copilului. Acum vine Olguța Vasilescu și zice că acel om și alții ca el au bulversat sistemul și că e musai să se plafoneze la loc, ca să se oprească o înșelătorie asupra statului român. Aham! Să vă spun eu … altă înșelătorie, ceva mai veche. Am forțat puțin memoria internetului (unele date pot fi aproximative) încercând să văd de câte ori s-a modificat aceasta în ultimii 15 ani. Și am găsit așa…

Puțin înainte de alegerile parlamentare și prezidențiale din 2004, Guvernul României, care o fi fost el, plafona pentru prima dată indemnizația pentru mame la 600 de lei, adică 85% din salariul mediu brut pe economie. Deci nu din media salariilor din care contribuiseră, cum fusese până atunci, ci din salariul mediu pe economie. Bun!

În 2006, alt guvern, alt concept. Plafonul creștea la 800 de lei, dar se revenea la procentul din media propriilor venituri, doar că la 75% din ele, nu la 85%, cum fusese anterior.

Trece vreme, vine vreme, trec alegeri, vine criză, în 2010 iar modifică Guvernul României indemnizația pentru creșterea copilului, plafonul devine mai generos, dar se limitează la durata unui an indemnizația, doi, dacă vrei doi, dar împărțită aceeași sumă pe doi ani. Modificările intră în vigoare în două trepte, a doua, cu revenire la 85% din media ultimelor 12 salarii, cu începere din 2012, alt an electoral.

În 2016 se produce o alianță între doamnele din Parlament și, cum vă spuneam, fix de opt martie este votată scoaterea plafonului de 3500 de lei/lună pentru această indemnizație (TC aproximativ 15 min), pentru ca acum, ministrul Muncii să spună că e aberant ca unii să încaseze fără plafon, uitând probabil doamna Vasilescu că în aceeași logică, aceiași oameni contribuie fără plafon, căci scoaterea plafoanelor de contribuție a fost una dintre primele măsuri luate de actualul guvern după ce a ajuns la Palatul Victoria (a intrat în vigoare de la 1 februarie 2017).

În fine, după șase modicări în 14 ani, practic, în medie una la doi ani și jumătate, nici chiar dacă e corect sau dacă e indecent să existe un plafon pentru indemnizația asta de creștere a copilului, nu mi se mai pare că merită să dezbatem. Istoria acestor ani arată că ea este folosită într-un mod foarte cinic și (pe care nici nu-l mai comentez, că nu vreau să vă jignesc inteligența) pe post de instrument electoral. În toți acești ani, plafonarea, indiferent ce formă a îmbrăcat ea, a afectat cam 15%, maximum 20% din cele aproximativ 200 de mii de doamne care nasc anual în România.

O dezbatere mult mai de substanță ar fi cum să facem să ne asigurăm că banii respectivi ajung întotdeauna la copii, dar știți ceva, nici asta nu e atât de important, chiar dacă, în mod evident, copiii născuți pentru a spori veniturile părinților cu indemnizația respectivă (mică, mare, cum o fi) nu sunt chiar cei mai fericiți copii de pe planetă. Îmi place să cred că sunt puțini părinți care iau decizia de a face un copil în funcție de mărimea indemnizației, dar, cu toate acestea, invers, sunt sigur că doar modificarea ei mărește sentimentul de instabilitate a potențialilor părinți, într-o țară care și așa are mari probleme de instabilitate, încât să-ți mai vină să mai faci și un copil sau mai mulți, între granițele ei.

Așa că cel mai responsabil gest din partea acestor politicieni ar fi să se așeze cu toții la o masă și să stabilească un moratoriu… Să hotărască toți că un deceniu, sau poate mai bine două, de aici înainte, regimul indemnizației pentru creșterea copilului nu se schimbă, indiferent că e criză, că nu-i criză, că vin alegerile sau că se mai trezește un partid sau altul să stimuleze, sanki!, natalitatea.