afișări

Înapoi în ’90… O luăm de la capăt!

Moise Guran

Eram puști și trăgeam cu urechea la dezbaterile politice de la coadă la pâine, în primii ani de după 90. Nu o să uit niciodată furia unui cetățean care spunea că i-ar da foc la casă ăluia de l-a împușcat pe Ceaușescu, dacă ar ști exact cine e. Dezbaterile despre străinii care ne iau țara erau pline de pasiune, vii, nervoase, deseori violente. Și totuși țara era deja condusă de kaghebiști. O luaseră, dar cetățenii respectivi nu ar fi acceptat în ruptul capului asta. Zilele trecute, la un Mega Image de pe Șoseaua Mihai Bravu, s-au făcut cozi. Era oră de vârf și na! se mai întâmplă. O doamnă (mai în vârstă) s-a enervat și a trântit coșul (în care avea o pungă de pufuleți și un borcan cu muștar) – Cum e posibil așa ceva? Magazin străin, în România! N-aveți pic de respect pentru noi! s-a răstit ea, amenințătoare, la casiere, de parcă însuși Soroș ar fi trecut alimentele pe bandă, iar nu niște românce, la fel ca ea, prost plătite și atât de obosite de ziua lungă și de țara asta, care face uneori timpul infernal de lung… Cum au trecut 27 de ani? Dar, mai ales, pentru ce au trecut?

Nu știu câți dintre voi mai țineți minte glumele făcute la intrarea României în Uniunea Europeană, cum că în curând, vom rămâne singuri în UE . Ei bine, nu mai e nicio glumă, deși e clar că nu ne va scoate nimeni din ea, Uniunea se transformă, iar noi (și alții) vom fi nevoiți să trecem printr-un alt proces de aderare sau să rămânem întârziați într-o formă de Europă ce va fi la fel de desuetă, cum era cea geografică, acum 27 de ani. Suntem fix în anii ’90, cu aproximativ aceleași probleme, dar cu fix același tip de politicieni.

Cum, necum, țările din nucleul Uniunii Europene au găsit modalitatea de a reintroduce procesul de aderare. Care n-a fost atât de dur pe cât ar fi trebuit în cazul unor țări ca a noastră, iar acest lucru a provocat o criză a Uniunii în sine. Așa că nu ne dau afară, cum ne temeam noi, dar se mută ei, în altă casă, lăsându-ne pe dinafară, unde, la fel acum ca și acum 27 de ani, ne pândește Marele Urs, cum zice Cioloș, ca să ne pape. Atunci am avut noroc – URSS-ul s-a destrămat, iar Rusiei i-au trebuit cam 15 ani ca să-și revină, mai mult decât ne-a luat nouă să intrăm, trași de păr, în UE și în NATO.

Acum, ambele structuri sunt în criză și se transformă, ca să se salveze. Fără noi? Nu, nu neapărat. Dar, în mod clar depinde de noi să ținem pasul. Este, cum spuneam, un nou proces de aderare, la care n-ar trebui să mai pierdem vremea, cum am făcut în anii ’90. Deși acest proces a început de vreo cinci ani, gargarageala politică de la București, acum, ca și atunci, nu s-a schimbat nici cu o secundă.

Singurul care a sesizat poate la timp procesul de concentrare al UE, a fost Traian Băsescu, atunci când a semnat (ceea ce a și produs multe supărări la București, deși ulterior s-a dovedit că nu era loc de întors) celebrul acord de stabilitate fiscală, MTO-ul ăla de i-a dat premierului de atunci (Victor Ponta) dureri de cap. Nu că Băsescu ar fi făcut mai mult. Sau Iohannis. Sau Isărescu. Sau cineva, oricine. Derutați ca nație, ne-am luat gregar după turma Vișegrad (acum Băsescu zice că ar trebui să ne îndepărtăm cât mai mult de acest grup, și are dreptate), țipăm din toți bojogii că nu vrem Europa cu două viteze, când ea n-a avut niciodată una singură ci, eventual trei, a treia fiind inventată, în mod evident, pentru noi și bulgari. Nu ne-am integrat niciodată cu adevărat în UE, ci am fost târâți ca o remorcă (vitezele alea-s eufemistice) ca să nu rămânem precum Moldova și Ucraina.

Treziți-vă, români! Nu ne mai permitem repetarea anilor ’90, căci s-ar putea să nu mai avem același noroc, ca atunci. Nici măcar loc de dezbateri stânga-dreapta nu mai este, așa cum observa cineva, de acum trebuie să ne concentrăm și să ne coalizăm cei pentru Uniunea Europeană. Mare atenție, însă! La noi, cel mai des, nu se declară nimeni contra. Dar nu fac nimic pentru a merge mai departe, ceea ce e fix același lucru. Așa au procedat și cripto-comuniștii anilor ’90.

În încheiere, vă invit să citiți câteva pasaje pe care le-am extras pentru dumneavoastră din cartea lui Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), apărută astă-vară la Humanitas.

Mulți oameni politici (majoritatea lor?) au participat și ei, și încă din plin, la această competiție a umplerii buzunarelor. Îi numărăm acum, anchetați, unul după altul, de Direcția Naținală Anticorupție. (…) În mod ironic, societatea oarecum egalitară fabricată de regimul comunist a condus, după căderea comunismului, la o stratificare socială și mai inegalitară decât cea existentă înainte de comunism. Prăpastia dintre bogați și săraci este acum și mai adâncă. (…) S-a refăcut marea burghezie. S-a refăcut și moșierimea. Se dăduse alarma, pe la începutul anilor ‘90, că “se întorc moșierii”. Și iată-i. Însă, cu mici excepții, nu sunt cei vechi (cărora, oricum, nu le mai rămăseseră mari proprietăți după reforma agrară din 1921), ci noii moșieri, incomparabil mai bogați, stăpâni peste întinderi nesfârșite. (…)
Provenită, dacă nu în întregime, în tot cazul în mare majoritate, din structurile comuniste, cu o semnificativă componentă securistică.
Comunismul a pierdut partida. Comuniștii însă au câștigat-o.