afișări

Cineva se apropie totuși de salariul mediu de 1000 de euro. Ia ghici…. Cine?

Moise Guran

Cei mai vigilenți dintre dumneavoastră trebuie să fi observat că din materialul anterior, despre alocarea resurselor salariale ale nației, i-am exclus cu grijă pe bugetari. Am făcut asta nu pentru că de fiecare dată când scriu despre ei îmi invadează blogul, unii cu blesteme (direct în spam), alții cu argumente despre importanța muncii lor, ci i-am evitat tocmai pentru a le consacra un material separat, pe care chiar îi invit să îl comenteze (în mod decent și argumentat). Ei bine, da, cineva se apropie totuși de salariul mediu de 1000 de euro brut – ei, bugetarii. Asta în ciuda faptului că numeroase instituții publice au fost, sunt și vor continua să fie capturate, conduse de tot felul de idioți de pe la partide, din ăștia cu tupeu gen deputatul-mitralieră, de zici că ne-am întors dracu’ în anii ‘50. Ei bine, lucrurile astea trebuie discutate, nu ascunse sub preș.

Sinecurismul, ca să fac și eu o licență, este un fenomen larg răspândit în România, binecunoscut de angajații la stat (care știu despre colegii lor exact cine, care a cui pilă este), dar numai intuit de noi ăilalți. Nu știm exact și, bănuiesc, nimeni nu vrea să se afle cât de capabili sunt angajații instituțiilor publice, fie ei profesori, medici, militari, polițiști sau funcționari. Teoretic, fiecare domeniu are niște filtre de competență, practic, exact filtrele (inspectorate școlare, direcții de sănătate publică, inspectorate de poliție, etc) sunt cele pe care se zbat partidele să pună mâna. De ce? Este evident de ce. Ceea ce mi-am propus eu acum este să mă concentrez pe resursele alocate acestui uriaș aparat și pe impactul lor asupra salariilor celorlalți.

Cine spune că bugetarii stau pe spatele privaților greșește, fie și doar parțial. Serviciile publice sunt integrate în valoarea adăugată finală. Altfel spus, plătim, de exemplu, toți pentru învățământ, sănătate, armată, dar, să nu uităm, educația angajaților, capacitatea lor fizică de muncă sau securitatea investițiilor depind de aceste servicii publice. Ele sunt, de altfel, evaluate și în calculul Produsului Intern Brut, exact prin valoarea cheltuielilor de personal ale statului, care, în Bugetul General Consolidat pe 2016, au fost de 57 mld lei. Vă spuneam ieri că anul acesta vor trece fluierând de 60 mld (unele estimări arată că, de fapt, vor ajunge pe la 62 mld). Împărțiți, nu 60, ci 57 de mld la 1,1 milioane de bugetari (de fapt, nu e clar dacă-s 1,1 sau 1,2 milioane, dar dacă nu sunt, probabil vor fi), iar apoi la 12 luni și veți ajunge la concluzia că națiunea noastră a cheltuit anul trecut 4300 de lei pe lună pentru fiecare bugetar. Cheltuieli de personal. E mult? E puțin? Nu știu. Dar e sigur că e cu aproape 30% mai mult decât la restul angajaților (ăi privați, dar atenție, în care sunt prinși inclusiv din sectorul privat al regiilor și companiilor de stat, unde salariile chiar sunt mult mai mari).

Și totuși, aportul bugetarilor la Valoarea Adăugată (89,5% din PIB) calculată (bine-rău) de statistica oficială este de doar 12%. Recapitulăm cifrele – Bugetarii sunt 23% dintre angajații din România, contribuie cu 12% la creșterea economiei, dar consumă o treime din resursele salariale (fiscalizate) ale nației.

Calculul are păcatul de a nu putea îngloba și munca la negru (absentă în sectorul public, dar care crează valoare adăugată și se vede în PIB), dar această eroare, mărind baza de raportare, ar reduce la și mai puțin aportul bugetarilor la creșterea economică a națiunii.

Bun! Acum, haideți să nu ne oprim superficial la această concluzie, să mergem și mai în profunzimea fenomenului, ca să-i pricepem nu numai cauzele (intuite de la început), ci și soluțiile. Anul trecut, ministrul Administrației de atunci s-a apucat să inventarieze funcționarii (deci nu toți bugetarii) și a ajuns la concluzia că 60% dintre ei sunt șefi. Adică au spor de conducere. Aberant nu? 60% conduc 40%? Ei bine, da. Ăsta e sinecursimul de care vă spuneam. Nu putem trage, evident, concluzia că e la fel și în Poliție, Armată, Educație sau Sănătate. Tot Dîncu spunea atunci că 35% dintre funcționari au peste 50 de ani dar 75% au peste 40 de ani. Debutanți, doar 5%. Deci care e rata de refresh total, de reset a sistemului? 20 de ani?

Nu vreau să dau cu pietre în nimeni, eu însumi am peste 40 de ani, câștig mult mai bine decât colegii mei începători… Ba chiar, sunt de acord că bugetarii trebuie să aibă, pe medie, salarii mai mari decât privații, căci au studii mai multe. Bine, bine, și dacă au studii, de ce este atât de ineficient sistemul? Doar 12% din valoarea adăugată a nației, consumând 33% din resursele ei salariale? Nu cumva, exact cu specializarea, învățarea, acceptarea lucrurilor noi avem probleme în sistemul bugetar? Faceți comparații între stagiile de pregătire pe care le fac bugetarii (unele sunt șpăgi pure și simple, pe fonduri europene, făcute cu diverse firmulețe de partid) și investițiile în calificare, atent urmărite de un patron. Cum putem corecta aceste lucruri? Politizând pe față funcția publică, așa cum se dorește? Mărind salariile și mai mult? Dar puneți problema și invers, după ce ați citit și materialul de ieri și pe cel de azi… E loc pentru o creștere de salarii în continuare în România? Cât loc mai e?