Cum a devenit moartea tatălui meu o statistică pozitivă…

Ina Gabriela Funeţan

Acum două săptămâni scriam din spitalul de oncologie, după două luni în care l-am văzut pe tata împuținându-se și apoi murind. Mă întrebam atunci pe cine ar trebui să urăsc pentru ce i se întâmplă tatei și pentru ce ni se întâmpla nouă în jurul lui. Azi am început să-mi fac o idee.

sanitar sistem protest dezinfectanti

Am citit niște declarații făcute de președintele CNAS, dl. Radu Tibichi, referitoare la fabuloasele economii pe care le-a adus cardul de sănătate sistemului sanitar românesc: într-un singur an, cu 4 milioane mai puține rețete, cu 100 de mii mai puține internări, cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate şi un beneficiu de 100 milioane de euro pentru CNAS.
Vorbim de sistemul care e blocat deja de câteva zile și nu dă semne de resuscitare, sistemul care a costat până acum zeci de milioane de euro și încă va mai costa alte zeci de milioane de euro.

D-le Tibichi, prin prezenta vă rog respectuos să-i acordați tatălui meu o medalie post-mortem pentru economii aduse Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, medalie pe care o merită cu prisosință după cum veți înțelege din rândurile de mai jos.

Tatăl meu a suferit de cancer doar o săptămână, fiind un caz unic în istoria medicinei. Vă explic:

Prin mai-iunie, tata a început să simtă o mică durere de spate. Nu i-a dat importanță. Un bărbat voinic de 73 de ani, cu părul încă negru, crescut la țară, care a făcut armata, a condus o fabrică și a zidit trei copii nu-și face griji din cauza unei dureri de spate.

Spre finalul lui iulie, durerea nu dispăruse, așa că, mai mult de gura mamei, s-a hotărât să meargă la medic, convins fiind că are o spondiloză. Medicul de familie îl știa fumător, așa că nu a prea dat atenție „spondilozei” lui și i-a ascultat plămânii. S-a albit la față și a zis: „e rău”. Au urmat trimiteri la radiologie și la pneumologie.

Doamna doctor pneumolog a examinat radiografia și l-a trimis să-și facă o tomografie computerizată, spunându-i mamei că suspectează un cancer pulmonar… ştiți dvs, cea mai ucigașă formă de cancer, cancerul ale cărui simptome apar când e deja prea târziu, mai sunt 2-4 luni și gata.

La începutul lui august s-a programat la tomografie, urmând să se prezinte peste trei săptămâni la examinare. Trei săptămâni o programare la tomografie pentru un suspect de cancer pulmonar, d-le președinte! nu se putea mai repede, atâta permitea plafonul, „cu 450 de mii mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate”, cum ați zice dvs.

Un sistem economic și eficient, d-le președinte, nu risipă ca pe odioasele vremuri comuniste, când omul suspect de o boală gravă era internat rapid pentru toată seria de investigații necesare. „Cu 100 000 mai puține internări”, d-le președinte, toată stima.

Peste trei săptămâni, durerea de spate a tatei devenise serioasă și el mergea deja foarte greu; nu s-a mai putut ridica singur de pe bancheta tomografului. La ieșirea de la examinare, a vrut să se întindă pe canapeaua de pe hol, extenuat.
Rezultatul tomografiei a fost o lovitură. Trei medici l-au citit și toți trei au spus același lucru: „cancer pulmonar cu multiple metastaze, e deja foarte avansat. Mergeți la Oncologie să vedeți ce se mai poate face”. Dar la Oncologie nu a putut fi luat în evidență, pentru că nu avea „diagnostic de certitudine”, care trebuia obținut după o bronhoscopie.

Am reușit să-l mobilizăm (deja foarte greu) pentru bronhoscopie. Durerea crescuse, el nu se mai putea deplasa, am împrumutat un scaun cu rotile și l-am dus. Bietul de el, încă spera că va primi un tratament, ceva, orice. Medicul de la Chirurgie Toracică era un om bun. La rugămintea noastră, l-a mințit că îl suspectează de o pneumonie. Tata era îngrozit de cancer, după ce îi murise un frate de cancer cu doar două luni în urmă. Ziua în care chirurgul i-a zis că îl suspectează doar de o pneumonie a fost ultima zi din viața lui în care a fost bine dispus. Tot băiatul ăsta bun i-a dat o rețetă de analgezic. „e pe două săptămâni”, ne-a zis, „primiți rezultatul biopsiei până atunci”.

Nu vă zic cum îl cheamă pe chirurgul cu suflet bun care ne-a ajutat, deși îi sunt teribil de recunoscătoare. Nu știu dacă nu cumva a încălcat ceva reguli din impecabilul dvs. sistem de economisire, d-le președinte, de-aia prefer să nu-l expun. Oricum, nu contează, pentru că e tânăr, inimos și valoros profesional, cel mai probabil o să emigreze curând și o să economisiți și salariul lui.

La farmacie am insistat să primim rețeta înapoi, fără să știm cât de important urma să fie acest lucru în curând.

Biopsia nu a fost gata în două săptămâni. Nici în trei, ci în patru. De ce? Păi, spitalul are un singur anatomopatolog și ăla a fost plecat în concediu, știți dvs., d-le președinte, economie la salarii.

Între timp, am scos din nou rețeta pe care ne-o dăduse băiatul bun de la Chirurgie Toracică și decisesem cu de la noi putere, d-le președinte, să-i mărim tatei doza de medicament, pentru că durerile deveniseră insuportabile. Da-da, ați înțeles perfect. În sistemul dvs. atât de eficient și de economic, chiar și cancerul se tratează „după ureche”, stimate domnule președinte. Ce puteam face? Să ne uităm la tata cum se chinuie în dureri? La farmacie, fetele îmi strecurau cu milă rețeta înapoi în punga cu medicament; păreau a nu vedea pentru prima oară pe cineva în situația mea.

Până aici, tata încă mai reușise să meargă singur la baie. Se târa pe lângă pereți și mobile cu respirația șuierând și refuza ajutorul nostru. Încă avea demnitate, încă nu voia să admită că e atât de slab încât chiar și mersul la baie e un efort prea mare pentru el. Într-o seară, revenind de la baie, nu a mai reușit să se așeze pe pat și a căzut pe jos. S-a ghemuit, și-a strâns genunchii la piept și a început să plângă de neputință. Într-o altă seară, ne-a cerut să-l ajutăm să facă câțiva pași prin cameră. S-a ridicat în picioare lângă pat și a încercat să facă un pas. Doar că asta însemna să-și lase toată greutatea pe un picior, iar el nu a mai putut face asta. „Nu o să pot”, a gemut el și s-a întins înapoi în pat. A fost ultima oară când tata, un bărbat ca bradul cu doar o lună în urmă, s-a ridicat din pat.

O vreme s-a mai întrebat „oare ce boală am eu, de nu mă mai fac bine?” și ne privea trist, neînțelegând cum de nu facem nimic să-l ajutăm. Pentru că nu făceam nimic, d-le președinte și nu aveți idee cât e de frustrant să privești pe cineva drag cum moare și să nu poți face nimic.

Pe 22 septembrie am primit rezultatul biopsiei, „diagnosticul de certitudine” carevasăzică, așa că pe 23 septembrie, tata a devenit oficial „pacient oncologic”. Un contribuabil muribund care a făcut disciplinat toate investigațiile în ambulator, ca să nu vă afecteze dvs. rapoartele și statisticile, d-le președinte.
Între timp se instalaseră metastazele cerebrale, iar el a devenit confuz. Nici măcar nu a mai întrebat de biopsie. Nu a mai fost nevoie să-l mințim că va fi bine, pentru că nu ne mai cunoștea.

Nu am primit recomandare de îngrijire paliativă și orice posibil tratament era tardiv. „Programați-vă telefonic pentru săptămâna viitoare și vă dăm recomandarea de paliativă, cu care va trebui să mergeți la CJAS și să faceți cerere să v-o aprobe. Dacă mai au plafon. Apoi trebuie să vă dea o firmă, dar să știți că glucoza și sodiul din perfuzii va trebui să vi le procurați dvs.”.

Superb! CJAS. Cerere. Aprobare. Plafon, când tata murea. Tot ce a mai putut face doamna doctor a fost să îmi dea o rețetă cu același analgezic pe care deja îl cumpăram mai mult sau mai puțin legal din farmacii. Măcar nu mai trebuia să insist umil să primesc rețeta înapoi, plus că era compensat integral. Știam cât costă: 30 de lei, atâta v-am consumat din resursele CNAS, d-le președinte, cu rețeta asta. Aferim.

Marți pe 27 septembrie, tata a început să respire tot mai greu și nu l-am mai putut ridica nici în șezut, deci nu i-am mai putut da să înghită analgezicul și nici măcar apă. În fața perspectivei de a-l lăsa să moară de sete și în dureri, am chemat ambulanța. În spital, tata a primit tot ce nu-i puteam noi oferi acasă: perfuzii, oxigen. Îi puteam ridica spătarul patului ca să-i dăm apă. Primea analgezicul injectabil, analgezic pe care l-am cumpărat noi, pentru că spitalul nu-l avea și nici rețetă gratuită nu puteam primi cu pacientul internat. Cum ați zice dvs. cu spiritul dvs. de economisire, „cu 4 milioane mai puține rețete”.

Dar și în spital ați făcut o grămadă de economii, d-le președinte, admirabil. Schema de personal, de exemplu, e extrem de economică: o singură infirmieră și o singură asistentă pe schimbul de noapte. Vorbim de spitalul de oncologie, acolo unde cea mai mare parte a bolnavilor sunt imobilizați la pat și unii dintre ei nici măcar nu se mai pot răsuci singuri. Infirmiera împarte hrana, spală pardoselile și băile, schimbă pampers, spală și întoarce bolnavii și face o grămadă de alte chestii pe care nu mi le amintesc acum. Birocrații care au conceput schema asta de personal s-au gândit, probabil, că Batman, Speedy Gonzales, Omul-Păianjen și Superman se vor bate pe posturi de infirmieri în spitalele românești.

S-a inflamat toată lumea când cu scandalul dezinfectanților. În realitate, scandalul v-a venit mănușă: ați putut ascunde faptul că problemele de igienă ale spitalelor ar putea proveni de la rudele bolnavilor transformate de voie, de nevoie în infirmiere. S-ar putea evita prezența permanentă a rudelor în spitale, lângă bolnavi? Nu, pentru că asta ar însemna să angajați personal suficient. E mai ECONOMIC să lăsați bolnavii pe mâna rudelor lor, d-le președinte, chiar dacă rudele pot aduce infecții în spitale. În plus, asta întreține sistemul „atențiilor” care justifică menținerea salariilor din sistemul sanitar la nivelul mizerabil de acum. O economie serioasă, hai să recunoaștem!

Ați petrecut vreodată măcar patru zile într-un spital de oncologie? Nu, sigur că nu. Dacă ați fi făcut asta, aveați măcar o vagă idee asupra problemelor cu care se confruntă angajații spitalului. Încercați să veniți zilnic la serviciu într-un asemenea spital. Nu într-un birou drăguț, cu mobilier nou și ficus la geam, ci într-un spital care adună toată suferința lumii. Angajații unui asemenea spital trebuie să aibă nervi de oțel, pentru că job-ul lor prost plătit înseamnă suferință, durere, moarte. Familii disperate și îndurerate, pacienți- unii foarte tineri!- grav bolnavi. Cum spunea o doamnă doctor: „Nu e zi să nu-mi plângă cineva în cabinet”. Care cabinet, apropos, e o chițimie măruntă cu pereți crăpați, în care cu greu încap medicul, asistenta și fișele pacienților. Sunt sigură că nu v-ar plăcea cabinetul ăsta îngust și sumbru, d-le președinte. Bine că s-au găsit bani pentru SIUI, nu contează că pentru renovarea cabinetului nu sunt bani.

Pe 1 octombrie, tata a murit. După cum vedeți, nu v-am mințit: tata a fost în mod oficial bolnav de cancer doar o săptămână, de pe 23 septembrie până pe 1 octombrie, din care spitalizat patru zile. Cel mai rapid cancer din istoria medicinii, vă dau voie să folosiți cazul lui în manuale.
Pe foaia de externare am primit o notiță cu costurile spitalizării lui: 511 lei.
Așadar, să adunăm: 30 de lei pastilele (pe cele rămase de la tata le-am dat unui alt bolnav din salon care avea aceeași prescripție; ia să vedem, mă amendați?) + 511 lei spitalizarea= 541 lei, atâta ați plătit pentru acest pacient oncologic. Nu e o avere, nu-i așa? Așa se face „un beneficiu de 100 milioane de euro pentru CNAS”.

Nu reproșez nimănui moartea tatei, să nu fiu înțeleasă greșit. Pentru tata, probabil, nu se mai putea face mare lucru. Dar două luni pierdute cu investigații pot fi esențiale pentru alți bolnavi, pentru care s-ar mai putea face ceva. Orașele mici nu au clinici private, oamenii depind de sistemul de stat și sunt nevoiți să rabde și să aștepte, sperând că boala se va mișca la fel de lent ca Sistemul.

Știți cum se mai fac economii? De exemplu, mama își face de ani de zile doar analize plătite, după ce s-a săturat să audă de la laboratoare că „nu mai avem plafon” sau „vă putem programa doar peste două luni, până atunci am epuizat plafonul”. La fel procedează și cu consultul periodic la cardiolog: într-un oraș mic, un cardiolog în relație cu CNAS care să facă programări mai devreme de trei luni e o raritate. Nu zic că nu există, dar e o raritate. Mama, cel puțin, nu l-a găsit.

Ca să nu aștepte luni de zile pentru un set de analize sau o programare la un specialist, o grămadă de oameni preferă să caute variante plătite în sistemul privat. Mai pe înțelesul dvs., asta înseamnă „cu 450 000 mai puțini pacienți în ambulatoriul de specialitate”. Nu oameni care nu au nevoie de servicii de sănătate, ci oameni care fug scârbiți de sistemul pe care-l întrețin cu banii lor și pe care dvs. îl patronați, asta înseamnă această cifră victorioasă.

Așadar, d-le președinte al CNAS și d-lor foști președinți ai CNAS, la fel de competenți ca actualul președinte, țin să vă mulțumesc în calitatea mea de contribuabil pentru modul chibzuit în care mi-ați economisit și îmi economisiți banii.

În încheiere, am niște vorbe pentru niște categorii de oameni…

Dacă ești vreun birocrat, vreun politician care ai participat la crearea acestui sistem criminal „de sănătate” care distruge personalul sanitar și pacienții deopotrivă, îți doresc cancer.
Dacă ai girat cu profesionalismul tău sau cu puterea ta, din orice poziție- funcționar sau politician-, sistemul ăsta ucigaș de economisire cu „plafoane”, cu „pleacă șapte, angajăm unul” (adică blocarea posturilor din sistemul sanitar care a expulzat peste granițe în doar câțiva ani jumătate din medicii, asistentele și infirmierele României), cu lefurile mizere ale pălmașilor sistemului, cu licitații trucate, cu „economii” la materiale, pături, cearșafuri, medicamente- îți doresc cancer.
Cu voi nu merge altfel. Cu voi nu merge cu bătut obrazul, cu „vă rugăm frumos”, cu „fiți și voi mai atenți”. Nu. Cancer. Nimic altceva nu vă mai clintește sufletele alea împietrite.
Scutiți-mă de povești cu spiritul creștin și alea-alea, oamenii ăștia nu vor înțelege niciodată ce au făcut până nu ajung ei înșiși să-și plângă propria moarte.

Dacă ești medic, asistent(ă), infirmier(ă) din specia „om bun” (sunteți mulți!), ai tot respectul și considerația mea. Mă aștept ca la următoarea grevă pentru salarii să adaugi pe lista de revendicări și ceva legat de drepturile pacienților.
Dacă ești medic, asistent(ă), infirmier(ă) din specia care crede că îi face o favoare pacientului când se uită la el ca la un vierme: poate ar trebui să-ți cauți altă muncă. Poate nu ai nimerit unde trebuia. A-i da un tratament pacientului e un drept al acestuia, nu o favoare pe care i-o faci tu. Tratamentul ăla nu l-a plătit bunică-ta, cum nici salariul nu ți-l plătește bunică-ta și nici zugrăveala spitalului n-a plătit-o bunică-ta.
Dacă nu te încadrezi în nici una din categoriile de mai sus: ai fost, ești sau vei fi cândva pacient, ai avut, ai sau vei avea pe cineva pacient. Ieși alături de medici la grevă când cer mărirea salariilor: nu parlamentarii, ci personalul sanitar și cel din educație ar trebui să fie salariații de lux ai României.
Reclamă fără ezitare orice comportament prost, orice mizerie și orice abuz din sistem. Dar, neapărat, fă publică existența medicilor buni și a personalului sanitar bun pe care îi întâlnești, fă-i să se simtă respectați și doriți aici.
Haideți să facem din asta o campanie națională. Haideți să sfidăm împreună imbecilul Sistem de „sănătate”, reconstruind noi înșine încrederea între pacienți și personalul medical și sanitar. Haideți să facem ceva, să nu ne mai lamentăm degeaba că doctorii-s șpăgari și pacienții neînțelegători. Un sistem e format din oameni. Haideți să dăm la o parte Sistemul și să regăsim oamenii din spatele lui. Vă provoc pe toți să povestiți o întâmplare trăită cu un medic bun, o asistentă bună, o infirmieră bună.
În memoria tatălui meu și în memoria celor mai scumpi bolnavi plecați ai voștri, haideți să reinventăm Sănătatea.

stiri verificate
This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.

Comentarii prin facebook

74 răspunsuri la Cum a devenit moartea tatălui meu o statistică pozitivă…

  • Ramon
    Noiembrie 11, 2016 la ora 08:59

    nu vă așteptați să se schimbe ceva în bine. Noii manageri au fost învățați că trebuie să respecte tot felul de pași, altfel riscă DNA ul, așa că trebuie să te acoperi cu trimiteri, etc. În cazul unui cancer cu metastaze nu cred că mai există scăpare, cel puțin în țara asta, așa că se mai poate prelungi vreo lună. Este cinic, dar au fost oameni cu relații care au capotat la 33 de ani, pe la Viena, de aceeași maladie, așa că dacă nu te controlezi pe cont propriu s-ar putea să ajungi prea târziu. Nu prea avem cu cine sa ne certăm, doar să ne ferim de sistem

    Răspunde
     
  • irina
    Noiembrie 5, 2016 la ora 17:47

    „Ei” sunt oameni pe spinarea noastra, adica pe tradare. Sunt curioasa daca dupa 50 de ani de comunism ar mai fi fost „oameni” …

    Răspunde
     
  • ioana
    Noiembrie 2, 2016 la ora 23:35

    In urma cu doi ani, tatal meu a fost omorat de asistentele doctoritei Preda de la Spitalul Judetean Giurgiu.Am cumparat medicamentele pentru ca spitalul nu le avea si dupa inmormantare le-am gasit intregi in bagajul lui( dat de la spital). In 3 zile de spitalizare i-au facut o singura injectie.M-a rugat sa-l iau acasa pentru ca acolo nu-i fac nimic si sta degeaba, iar eu nu l-am crezut.Am sa regret pana am sa mor.Majoritatea personalului medical din spitalele noastre se poarta ca niste caini, n-au omenie si nici profesionalism.

    Răspunde
     
  • Angelica
    Octombrie 23, 2016 la ora 17:31

    Condoleante Doamna in urma cu trei luni am pierdut si eu pe sotul meu tot cu o boala grea metastaze hepatice si metastaze la colon a decedat acasa si medicul de familie nu avrut sa imi elibereze hiria de deces desi ea trebuia ma trimis la o persoana care se ocupa cu pregatirea decedatilor si a trebuit sa platesc 150 roni ca ia era ocupata sa le fie rusine

    Răspunde
     
  • Mihaela T.
    Octombrie 19, 2016 la ora 22:54

    Condoleante!Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe tatal dvs.!
    Felicitari pentru articol,foarte adevarat tot ce ati scris! Sper sa-l citeasca cat mai multe persoane din acest sistem bolnav. Din pacate si eu am luptat contra morilor de vant in ultimii 15 ani, atat cu mama (cancer la san) cat si cu tata (BPOC gr. IV). Mama a plecat acum 13 ani, iar tata anul trecut.
    Dar, pentru ca ne-ati rugat sa povestim o intamplare traita cu un medic bun, din fericire pentru noi, dl. doctor Dragos Bumbacea (pneumolog), de la spitalul Elias, ne-a ajutat sa ne mai bucuram de tata timp de 10 ani. Desi am ajuns la dumnealui cand tata era intr-o stare destul de avansata d.p.d.v. medical. Dl. doctor Bumbacea este o persoana foarte blanda care tot timpul ne-a explicat ce trebuie sa facem si cum sa ne purtam cu o persoana in situatia medicala data. Mi-a raspuns la telefon ori de cate ori am avut nevoie. Ce-i drept nici noi nu am abuzat, am sunat numai atunci cand tata se simtea foarte rau. Dl. doctor cu foarte multa empatie m-a luat in cabinet si mi-a spus ca starea tatei era din ce in ce mai grava si oricand se putea intampla tragedia. Incerca sa ma pregateasca. Si mi-a mai spus sa nu-l mai aduc la spital cu masina persoanla pentru ca riscam mult avand in vedere ca tata era dependent de concentratorul de oxigen 16 ore pe zi. Nu apelam la ambulanta desi avea tot dreptul. Si niciodata nu a primit „atentii”. Daca incercai, era evident cat de jenat se simtea de situatia asta penibila. Ii multumesc!

    Răspunde
     
  • maria florescu
    Octombrie 19, 2016 la ora 12:59

    Dureros de adevăratul dumneavoastră articol, doamnă, ar trebui ”rulat”, nonstop, în rosu aprins, pe bannere amplasate în fața instituțiilor sistemului nostru așa-zis sanitar. Cruntă ”radiografie” a unui cinic și criminal sistem. Din păcate, ne lipsește și bruma de speranță că, vreodată, măcar nepoții nostri l-ar putea vedea ”rulând” într-o nuanță de verde cald, ca o amintire neagră a unor vremuri de demult…. și totuși, oameni cu suflet ca cei menționați de dumneavoastră, poate ar trebui să ne facă să strângem rândurile o dată și încă o dată și încă o dată.. și tot așa.. să ne schimbăm întâi pe noi, prea mulții dintre noi, pentru a nu-i mai încuraja prin tăcerea noastră, apoi pe ei, cei dezumanizați, nepricepuți, rău-voitori.. măcar pe unii dintre ei… la propriu,din funcții și posturi, mai mari, dar și mai mici, căci, din păcate, nu cred să-și poată schimba firea, convingerile…eh, teorii, doamnă, din păcate, la de-astea suntem cei mai buni… Condoleanțe!

    Răspunde
     
  • Sclav din sănătate
    Octombrie 19, 2016 la ora 01:03

    Sunt asistentă medicală intr-un spital mare și renumit din România. Ați redat întocmai realitatea tristă din sistemul sanitar romanesc. O colegă revenită de curând din Anglia, mi-a spus că după estimările ei suntem cu vreo 30 de ani în urma Marii Britanii în privința respectului pentru sănătatea semenilor. Foarte trist! Sunt de părere că e momentul să se mobilizeze toți oamenii de bun simt și bună credință din această țară, fie ei pacienți sau apartinatori ai acestora, fie angajati dîn sanatate- mă refer aici la cei care duc greul în sistemul sanitar romanesc: asistente medicale, infirmiere, îngrijitoare de curățenie și mai puțin la medici, care sunt în mare măsură rupți de realitate și pe care eu îi consider vinovați de faptul că s-a ajuns aici (să nu uităm că aproape fără exceptie managerii de spitale , directorii de DSP uri, directorii de CAS uri sunt medici). Si cei care nu au functii traiesc oricum foarte bine, adica comparabil sau chiar mai bine decat omologii lor din tarile cu sisteme sanitare performante. Poate dacă nu i-ați mai ,,motiva” financiar să își facă treaba, dacă i-ar interesa mărimea salariului și nu grosimea plicului, ar reveni la realitate! Poate dacă ar trăi realitatea, ar proceda cu totul altfel atunci când ajung în funcții….

    Răspunde
     
  • Cetatean
    Octombrie 18, 2016 la ora 23:20

    Aceeasi situatie am patit-o si eu acum 9 ani cu tatal meu (avea 53 de ani)… Insa medicii care „pozau” a fi de ajutor nu faceau decat sa iti intre pe sub piele sa dea impresia ca vor sa te ajute si iti cereau spaga ….au cerut 4000 RON numai ca sa il puna pe o lista de analize mai in față … unu pe nume „Toni” sau ceva de genu si sef-su …care au biroul la -1 (parca, nu imi mai aduc aminte).. si in durerea noastra crezand ca facem ceva pentru binele tatalui am dat bani …. iar dupa cateva zile tatal s-a stins …. insa imi doresc ca de banii aia si de toata suma cotizata la buget toti cei din sistemul asta infect ( medicina, guvern, parlament) sa isi ia lumanari si pastile 3 generaii de acum incolo pentru ei si pentru toti cei dragi lor.

    Răspunde
     
  • Cetatean cu drepturi pierdute intr-o tara de rahat
    Octombrie 18, 2016 la ora 23:20

    Aceeasi situatie am patit-o si eu acum 9 ani cu tatal meu (avea 53 de ani)… Insa medicii care „pozau” a fi de ajutor nu faceau decat sa iti intre pe sub piele sa dea impresia ca vor sa te ajute si iti cereau spaga ….au cerut 4000 RON numai ca sa il puna pe o lista de analize mai in față … unu pe nume „Toni” sau ceva de genu si sef-su …care au biroul la -1 (parca, nu imi mai aduc aminte).. si in durerea noastra crezand ca facem ceva pentru binele tatalui am dat bani …. iar dupa cateva zile tatal s-a stins …. insa imi doresc ca de banii aia si de toata suma cotizata la buget toti cei din sistemul asta infect ( medicina, guvern, parlament) sa isi ia lumanari si pastile 3 generaii de acum incolo pentru ei si pentru toti cei dragi lor.

    Răspunde
     
  • Radu Humor
    Octombrie 18, 2016 la ora 19:01

    Excepţională “radiografie” a unui sistem aflat şi el în colaps ! O altă Moarte a unui domn, altul decât Lăzărescu !
    Condoleanţe şi felicitări doamnei !
    Nu poţi cere ajutor de la un muribund ( sistemul sanitar românesc), nici nu poţi salva prea mulţi dintre cei aflaţi în stare terminală), dar poţi cere celor plătiţi pentru a asigura bunul mers al sistemului, să-şi facă datoria, ca şi cum în cauză le-ar fi cineva apropiat lor !

    Răspunde
     
  • RODICA
    Octombrie 18, 2016 la ora 18:21

    SI PARINTII MEI AU PLECAT TOT DIN LIPSA DE INTERES A CELOR DIN SANATATE. AU PLATIT TOATA VIATA ,BANI MULTI LA ACEST SISTEM,SI CAND AU AVUT NEVOIE,I.AU LASAT SA MOARA.AR TREBUI SA FIM UNITI,SI SA NU MAI PLATIM NICI UN BANUT ACESTOR HOTI.

    Răspunde
     
  • camelia sanfrancisco
    Octombrie 18, 2016 la ora 07:56

    si tatal meu a murit aproape la fel, nici pentru el – pentru ca avea 85 ani – medicul nu a avut timp (pleca in concediu) si mi-a dictat la telefon, repede, cam ce calmante sa ia.nici medicul de la ambulanta nu l-a ajutat cu nimic, mama nici nu a mai indraznit sa cheme ambulanta din nou, pentru ca i se facuse observatie, ca ei nu fac tratamente in astfel de situatii….
    ce sa faci atunci? iei din capul tau(plus al farmacistului) ceva calmante si te uiti la omul drag (tata, sot, orice, doamne-fereste)cum moare…..

    Răspunde
     
  • CONSTANTINESCU CRISTINA
    Octombrie 16, 2016 la ora 23:24

    Dureros de adevărat!

    Răspunde
     
  • Lucian
    Octombrie 16, 2016 la ora 16:13

    Fă—ți un site un blog, ceva. Ne adunăm cu toții acolo. Există ac și de cojocul lor. Nu mai știu exact dar cu un milion de semnături putem schimba constituția. Am petrecut 50 de zile în spitalul Henry Ford din Detroit. Nu—ți pot spune aici. E mult de vorbit. Ce înseamnă să fii OM. De asta SUA arată cum arată. Ei sunt oameni.

    Răspunde
     
  • Dorel din Chiajna
    Octombrie 16, 2016 la ora 07:11

    Condoleante

    Răspunde
     
  • dumitreci mihaela
    Octombrie 16, 2016 la ora 01:50

    am citit articolul.m am intristat,chiar daca nu e prima data cand citesc despre situatii similare.eu ma bucur ca am ales sa traiesc in alta tara.vb aia..macar mori demn…nu umil..ti se ofera orice ai nevoie.doamne ajuta!

    Răspunde
     
  • Daniel
    Octombrie 15, 2016 la ora 20:42

    Dumnezeu să-l odihnească în pace, cu drepții! Doamne ajuta!

    Răspunde
     
  • Camelia
    Octombrie 15, 2016 la ora 19:35

    Are dreptate doamna!!!ESTE IN SISTEM BOLNAV care se rasfringe supra noastra,oamenii acestei tari !!!

    Răspunde
     
  • Luciana
    Octombrie 15, 2016 la ora 18:07

    Condoleante!
    Eu am gasit un doctor minunat, ortoped pediatru, la Marie Curie, a venit de-acasa sambata seara pentru a-i schimba ghipsul micutei mele. Respect!

    Răspunde
     
 
 
Adaugă comentariul
 
 

Emailul nu va fi făcut public. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Nume: *
Adresa de email: *
Pagină web
Comentariul*
 caractere rămase