afișări

Supărările de la Olimpiadă spun mai multe despre noi decât despre sportivii români

Moise Guran

Am urmărit cu greu exercițiul la bârnă al Cătălinei Ponor. O simpatizez și eu, alături de milioane de români, m-am bucurat când am aflat că vrea să revină pentru Rio, mi s-a făcut inima cât un purice când s-a dezechilibrat și chiar dacă eu nu am fost dezamăgit, m-am gândit la ce o fi fost în sufletul ei… Cătălina a încercat să salveze o aparență a muncit pentru asta dar… așa e sportul. Puțini au puterea să se retragă în culmea gloriei (nu numai în sport), ea a avut această putere, apoi s-a simțit cumva datoare să revină. Datoarea față de cine? Față de noi? De tricolor? De ea însăși? Astfel de oameni sunt, într-adevăr, excepționali, dar, așa cum spune Răzvan Mitroi în Republica, ei NU au datorii față de public sau față de Tricolor. Sunt excepționali pentru că ei ne dăruiesc propria muncă, ambiția lor, exemplul lor, dar abia dezamăgirile noastre spun multe. Nu despre ei, ci despre noi.

suparare medalii

În Profilul psihologic al poporului român, profesorul Daniel David de la Universitatea Babeș-Bolyai, analizează inclusiv spiritul colectivist al acestuia. Daniel David explică cel mai clar faptul că performanțele la olimpiadele școlare nu arată nivelul educației din România ci sunt folosite, din păcate, pentru a masca exact mediocritatea și lipsa de performanță a acestuia. Mai pe românește, cei câțiva olimpici cu rezultate la matematică, fizică sau chimie, au fost ani de zile paravanul după care se copia la bac, fără ca olimpicii să aibă, desigur, o vină în faptul că se copia la bac.

Nu vă uitați chiorâș numai la politicieni pentru performanțele generale ale societății, de fapt noi toți avem o problemă în a pune în valoare inteligența, educația, performanța sportivă, dar ne place să ne ascundem după ale celor câțiva care le au. Că sunt români! Ca noi toți! Ceea ce, în mentalul colectiv, ne transferă cumva din gloria lor, nu?

Nu ne transferă nimic, din păcate! Iar abia atunci când, la Olimpiadă nu luăm medalii, nivelul nostru, al tuturor, devine evident. Nu pentru că nu luăm, ci pentru că dezamăgirea noastră face din sportul lor o bătălie nedreaptă pentru supraviețuirea veleităților naționale.

psihologiapoporuluiromanDe altfel, psihologul Daniel David, mai arată în studiul său (un studiu la care s-a muncit zece ani) că nevoia de confirmare a românilor pune în evidență nesiguranța de sine a nației și o oarecare instabilitate emoțională. Cum ar veni, ne disprețuim subconștient mediocritatea, dar ne îmbătăm conștient cu apă chioară, în fața televizoarelor, atunci când tricolorul urcă pe podium.

Când tricolorul NU prea urcă pe podium, așa cum se întâmplă la această olimpiadă, frustrarea devoalată a eu-lui mignon se revarsă laș împotriva sportivilor – ne fac de râs dom’le!

NU ne fac de râs, pur și simplu sportul de azi presupune pentru performanță mai mult decât talent și muncă individuală. Presupune seriozitate și un efort național susținut în timp peste generații. Sclipiri geniale sau un noroc chior care, de exemplu, puteau aduce un scor glorios în meciul cu Franța din deschiderea Campionatului European de Fotbal, nu ar fi justificat ci ar fi ascuns adevărul despre nivelul sportiv al fotbaliștilor români. Ne-am fi îmbătat două zile cu aceeași apă chioară ce ne clamează drept glorioasa nație a lui Dobrin, Ilie Balaci sau Gică Hagi, dar am fi pierdut, la fel de firesc, cu Albania, într-o eră a fotbalului în care nu mai face driblingul personal diferența ci capacitatea echipei de a fugi colectiv pe tot terenul, atacând cu fundașii sau apărându-se cu atacanții.

Apropo de Hagi, a ajuns săracul ca Burebista, reper al ultimei perioade glorioase, înainte de o lungă nimicnicie, în care frustrarea lipsei de performanțe ne-a ros mațele, împiedicându-ne totuși să vedem adevărata problemă, incoerența, lipsa de tenacitate, superficialitatea și egoismul.

Colectivismul cu care ne-am ascuns după Halep sau Ponor, asumându-ne merite pe care nu le aveam, maschează de fapt aceeași mediocritate ce ne face să dăm vina pe politicieni, uitând că ei nu fac decât să ne reprezinte fidel.  Absența de la vot ne face responsabili pentru lipsa de coerență națională în aceeași măsură în care reproșurile adresate sportivilor atunci când pierd reprezintă doar o lașă delimitare de situația sportului din România.

Nu se mai face dom’le sport! Nu se mai face… de către cine? De către alții? Sunt extratereștrii de vină că ne batem joc de generațiile tinere cu o programă atât de aglomerată încât orele de sport au fost îngrămădite rușinos, sau că ne schingiuim aceiași copii cu matrici și integrale, deși doar 1% dintre ei vor mai ști să le rezolve la un an după terminarea liceului, în timp ce sănătatea și spiritul de echipă le vor fi necesare tuturor toată viața? Ha? Cine e de vină că perpetuăm minciuna unor medalii, în locul unei educații fără de care medaliile sunt oricum accidentale? Nu poate fi merit național când un sportiv ia o medalie, dar vină individuală atunci când nu o ia!

Hai să ne bucurăm de Olimpiadă ca de un spectacol, indiferent că s-a dezechilibrat Cătălina la bârnă, să avem firesc emoții pentru Steaua cu City, să ne dorim victoria, dar să înțelegem exact ce ne dorim… Marii sportivi, ca toate marile personalități ale neamului, au, și trebuie să aibă, un rol inspirațional. Pentru copii, pentru tineri, dar și pentru ceilalți, mai trecuți. Chiar și înfrângerile pot deveni motivaționale, depinde cum le privești. Hai să nu le anulăm acest rol social cu frustrări care spun mai multe despre noi decât despre ei.