afișări

Pentru corupție, pedepse FĂRĂ suspendare!

de Moise Guran

Ne învârtim în jurul cozii încercând să înțelegem de ce votul popular dă, în unele cazuri, credit unor oameni care nu au ce să caute pe funcțiile de răspundere sau pe cele de demnitate publică. Mulți sunt la un pas să admită că românii sunt hoți, că sunt complici cu corupții dacă îi votează, iar România este o țară fără scăpare. Eu NU mă voi împăca niciodată cu asta. Mai știți harta corupției (făcută acum cîțiva ani de SAR și România Curată)? Ea arată doar că societatea a găsit soluții. Desigur, între timp și corupții s-au adaptat, e timpul să contraatacăm și noi.

harta coruptie

Problema nu e de azi, e mai veche și, într-un anume fel legislația din România nu a ținut pasul cu involuția morală a societății. Iar acesta este totuși un avantaj, orice s-ar spune. Drepturile omului trebuie respectate, prezumția de nevinovăție este sfântă și da, ea acționează până la rămânerea definitivă a unei sentințe. Cred că soluția care să împace și respectarea drepturilor fundamentale dar să nici nu ducă în derizoriu caracterul antisocial al faptelor de corupție ar fi eliminarea acestora din categoria celor pentru care se pot acorda pedepse cu suspendare. Ceea ce urmează mai jos este argumentarea unei astfel de măsuri.

La data la care s-a făcut Constituția țării, pur și simplu era de neconceput ca un individ, fie doar și bănuit că ar fi necinstit, ar putea fi numit sau, și mai rău, votat de cetățeni pentru o funcție de demnitate publică. De aici și caracterul oarecum caduc al Articolului 109 (e doar un exemplu) care spune că dacă un ministru este trimis în judecată el este suspendat din funcție. Pare simplu și clar, la vremea respectivă părinții Constituției nu își puteau imagina că invers, un individ trimis în judecată ar mai putea fi numit ministru. Practica a demonstrat că politicienii nu au limite în pervertirea Constituției și a legilor țării, iar acest articol 109 a fost săracul cel mai violat. Primul viol a fost executat de populistul președinte Traian Băsescu ce l-a numit pe Relu Fenechiu ministru, deși acesta avea pe rol dosarul Transformatorul. A rămas pe funcție până la condamnarea definitivă, plecând de la Guvern aproape direct la închisoarea. (Mă rog, au fost vreo șase luni între biroul de ministru și dormitorul cu gratii, dar tot aiurea este)

Articolul 109

Acest lucru a fost posibil în urma unei interpretări greșite a legii răspunderii ministeriale (din 1999) care prevede că pentru faptele săvârșite de un individ în calitate de ministru competența de judecată o are Curtea Supremă. Cum articolul următor se referă la suspendarea unui ministru cercetat, Traian Băsescu (el a fost primul iar după el toți au mers pe această convenabilă cale) a interpretat și legea răspunderii ministeriale dar și  Articolul 109 din Constituție în sensul în care un infractor poate fi demnitar, cu condiția să nu fi făcut infracțiuni în calitate de ministru ci în calitate de persoană privată.

iresponsabilitate

O aberație la care părinții Constituției nu s-au gândit în 1991. Pur și simplu era de neconceput așa ceva pe atunci, un infractor pe o funcție publică.

Compromisul făcut în 2012 de Traian Băsescu (cu nimeni altul decât Victor Ponta) a deschis larg poarta infractorilor la conducerea țării. A urmat situația jenantă de a avea un premier urmărit penal și chiar trimis în judecată, dar care a rămas pe funcție pentru că faptele (de corupție) le săvârșise anterior funcției, în calitate de avocat, am avut chiar 1pontasituații în care miniștri au rămas pe funcție pentru că erau și parlamentari iar urmărirea penală a fost respinsă în Parlament. O tâmpenie, dar o tâmpenie bazată pe o decizie a Curții Constituționale care, interpretând tot articolul 109 a ajuns la concluzia că președintele poate cere urmărirea penală numai pentru miniștri care nu au imunitate parlamentară! Doh! Numirea judecătorilor la CCR este apanajul politicienilor, așa că sunt din ce în ce mai rare cazurile în care pe aceste funcții ajung profesioniști de înaltă ținută morală. Cel mai des judecătorii Curții reflectă interesele celor care i-au trimis acolo, iar în conflictele constituționale instituția pare că se străduiește să împace toate caprele și verzele politice. Orice, numai interesul general al societății nu.

Un alt fenomen sinistru înregistrat în ultimii ani este relativizarea importanței faptelor de corupție. Cu cât societatea noastră a devenit mai blazată în fața evidenței fraudelor politice (vezi cazul recent de la Sectorul 1, în care frauda se poate demonstra statistic, dar BEC nu are niciun interes să o analizeze măcar) cu cât am devenit cu toții mai conștienți că un politician cinstit e mai rar ca o floare de colț într-o fermă de porci, cu atât faptele lor au început să pară mai puțin interesante. Într-un mod ciudat, și spagaeficiența DNA-ului a contribuit la asta. Altă dată condamnarea definitivă a unui vameș, a unui polițist cu funcție, a unui judecător sau a unui primar, erau evenimente naționale. Acum, lună de lună, condamnările curg pe bandă rulantă, dar ce folos, căci deseori pedepsele sunt mici. Numai luna trecută 74 de astfel de indivizi au fost definitiv condamnați (nu cercetați, condamnați), dar cel mai des pedepsele sunt cu suspendare. Însă astfel de știri nu mai apar nici la televizor, nu mai apar niciunde. E banal pentru DNA, nu?

Judecătorii sunt și ei oameni, trăiesc în România, ba chiar puțini dintre ei privesc DNA-ul cu simpatie. Asta pentru că la DNA curg și plângerile împotriva judecătorilor, unele justificate, altele mai puțin. Individualizarea pedepselor cade în sarcina judecătorilor. Asta înseamnă că un om, judecătorul (iar nu o mașină) analizează faptele, pe inculpat, circumstanțele, dar, cel mai important, pericolul pentru societate.

Să ne mirăm deci că mai des vedem pedepse cu suspendare pentru fapte de corupție, decât pedepse cu ani grei de închisoare? Apoi dacă judecătorii, care-s oameni cu carte, oameni care sunt puși să discearnă binele de rău, consideră corupția un fenomen din ce în ce mai banal, ce ați vrea să înțeleagă alegătorii atunci judecatoare arestatacând au în față un candidat condamnat cu suspendare pentru fapte de corupție sau a cărui pedeapsă nu este definitivă? Pare că cel mai funcțional pact din societatea noastră (mutual lucrativ în aparență) este cel în care alesul fură dar face ceva și pentru oameni. Iar oamenii îl votează din nou, că a furat, ok, dar a și făcut ceva…

Dar nu este așa. Nici vorbă! Astfel de iluzii sunt întreținute. Adevărul statistic arată că majoritatea românilor sunt cinstiți. Înainte de aceste alegeri aveam 60 de primari condamnați cu suspendare, dar vi se pare că 60 este o majoritate? Sigur că ei au putut candida din nou, avem o problemă cu elitele, da, avem o problemă cu media mainstream (deținută în prea mare măsură de infractori sau de oameni aflați în cârdășie cu politicienii) avem o problemă chiar și cu amatorismul jurnaliștilor (o altă elită degradată și moral și profesional) dar asta nu înseamnă că România este o țară de hoți.

Trebuie să căutăm soluții de apărare, noi, societatea. Nu putem accepta ca șeful celui mai mare partid din România să fie condamnat definitiv dar să rămână pe funcție, la fel cum nu putem accepta ca un primar cum este cel de la Deva (cu două condamnări, din care una cu suspendare iar cealaltă nu este definitivă) să transmită mesajul că locuitorii Devei sunt cu toții niște hoți dacă și-au ales un hoț să-i reprezinte. Dacă ei ne vor face să credem că așa este normal, abia atunci vom fi pierduți, căci nu vom mai dori altceva decât această normalitate.

Articolul 91 din Codul de Procedură Penală este cel care prevede condițiile în care un judecător poate aplica o pedeapsă cu suspendare. Cred că la acest articol mai trebuie adăugat un punct, unul care să prevadă că pentru faptele de corupție și cele asimilate acestora (mită, abuz în serviciu, trafic de influență, etc) NU se poate aplica suspendarea pedepsei cu închisoarea.

Ar fi un semnal că societatea noastră nu acceptă hoția la nivel înalt. Sigur, cetățenii pot vota un individ și dacă acesta a stat la închisoare (cum s-a întâmplat la Vâlcea) sau care este la închisoare (Baia Mare este din punctul meu de vedere mai degrabă un caz de intoleranță etnică). Dar mi se pare totuși că o astfel de modificare a legislației penale ar face aerul mai respirabil la nivel înalt, căci chiar dipăruți din peisaj pentru un an doi sau trei, corupții din politică și administrație ar lăsa mai mult loc pentru oameni cinstiți care acum se țin departe de sfera deciziei din societate.