afișări

Dar cu dacii? Cu ei ce facem?

de Moise Guran

Vă mărturisesc că uneori sunt dezarmat în faţa unor statistici care îmi arată că oricât am încercat şi eu, şi alţii să oprim un trend negativ profund al ţării noastre, acest lucru pare de neoprit. În esenţă, despre prăbuşirea apetitului pentru muncă este vorba. Statistica oficială ne arată că în România avem aproximativ 4,5 milioane de oameni, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani, care nu fac nimic.

12914864_10201782677684571_1032024519_o

Şocant pentru mine este faptul că această cifră creşte de la an la an şi parcă mai abitir creşte de când s-a terminat criza. Asta deşi, pe total, oferta de locuri de muncă a crescut în ultimii ani. Din păcate, la fel ca atunci când stai cu un picior într-un lighean cu gheaţă şi cu unul într-un în apă clocotită, aceste medii statistice naţionale fac bine în două ţări diferite care există între frontierele României şi care, în esenţă, ambele au probleme grave.

Nu, n-am greşit la calcule. Între cei 4,5 milioane nu sunt număraţi nici cei care au plecat din ţară, nici cei care muncesc la negru. E adevărat că ne lipsesc aproximativ 4 milioane de români, dar statistica oficială nici nu mai lucrează cu ei, lucrează doar cu cele 19 milioane de români rămase aici, în România. Pentru a determina rata de activitate, statistica nu se ia după catastife, ci efectuează după cea mai complexă metodologie existentă, cea a Biroului Internaţional al Muncii, un sondaj la nivel naţional, cu un număr de interviuri cam de zece ori mai mare decât la controversatele exit-polluri şi care, deci, are o marjă de eroare mai mică de 0,5%.

Chestionarul cu întrebări în cross are menirea de a identifica inclusiv rata celor care muncesc la negru, care sunt socotiţi la persoane ocupate, dar şi numărul falşilor şomeri, adică al celor care se cred şomeri, dar care nu îşi caută de lucru. Ba mai mult decât atât, dacă le-ar cădea din cer o slujbă, tot n-ar putea să înceapă serviciul în următoarele două săptămâni. Aşa e chestionarul, nu daţi cu pietre în mine.

Putem ignora aceste cifre, putem spune că sunt eu nebun, sau putem accepta un paradox aparent… În perioada crizei, când, de altfel, s-au tăiat şi ajutoarele sociale, a crescut intenţia serioasă de angajare, acum aceasta scade, tinde spre 60%. 60% din populaţia cuprinsă între 20 şi 64 de ani. Adică nici copii, nici pensionari. Da, mai sunt şi studenţi, mai sunt şi pensionari mai tineri de 64 de ani. I-am luat şi pe aceea în calcul. Şi atât reiese… 4,5 milioane de români care, nu sunt nici plecaţi din ţară, nici nu muncesc la negru, nu sunt nici şomeri, nici patroni, nici copii şi nici bătrâni, stau. Stau şi numără veşnicia.

Opinia mea, care desigur nu e irefragabilă, este că aceşti oameni provin din rândul agricultorilor, concediaţi de tehnologizarea agriculturii. Porumbul nu se mai prăşeşte. S-a mecanizat. Au intrat investiţii, finanţare, acum lucrezi mii de hectare cu 30 de oameni şi cu utilaje.

Dar satul românesc nu s-a modernizat, investiţiile în utilităţi care să absoarbă această forţă de muncă nu au apărut. Ba, mai mult, educaţia nu a reuşit (că nici nu a încercat) să schimbe mentalităţi şi să facă o altfel de educaţie a muncii. Iar aceşti oameni, tineri, subliniez acest aspect, exact ca în varianta modernă a moromeţilor, chiar dacă unii au mobil şi facebook, tot fără ocupaţie au rămas, ba, mai mult nici nu le spune nimeni asta. Speriaţi de necunoscut, de viaţa scumpă de la oraş, de cealaltă ţară care chiar se confruntă cu o criză a forţei de muncă, ei stau acasă, eventual pe amărâtul de social.

Cu tot respectul pentru strămoşii noştri vă spun… am vrut să nu mai facem agricultura cu boii ca pe vremea dacilor… Ei bine, întrebarea de acum este ce facem cu dacii?