afișări

Pe ce criteriu ai alege un dascăl pentru copilul tău?

de Moise Guran

Guvernul Cioloş propune introducerea unor criterii de performanţă pentru profesori, învăţători şi educatori. Nu e clar în ce ar consta aceste criterii, dar probabil nici nu vom ajunge să le mai discutăm, căci puternicele sindicate din învăţământ au respins aprioric orice idee de evaluare a dascălilor. În argumentul trimis guvernului, sindicatele spun că n-are sens să îi judecăm pe profesori atâta timp cât programa e depăşită, iar între şcolile din mediul rural şi cele din mediul urban e mare diferenţă de dotare. Hait, mi-am zis! Deci cum procedăm… Păi ne dau tot sindicatele soluţia… salariile să fie cam egale, iar fondul de salarii în învăţământ să fie un procent din PIB.

teach

Știţi cum se pune hidrogenul în evidenţă, în urma unei reacţii într-un laborator şcolar? Nu ştiţi? Vă spun eu, că ştiu de la Marocanu’. O reacţie simplă de substituţie, apoi se introduce în eprubetă un beţişor cu jar în capăt şi buuum! O explozie scurtă, o explozie mică, nici nu se sparge eprubeta, dar, vă asigur, în timpul acestui experiment niciun copil nu va suferi de deficit de atenţie, iar proful de chimie  va deveni în ochii copiilor un adevărat magician. Marocanu’ a fost proful meu de chimie din generală. Nu o să-l uit niciodată, şi nici reacţia de substituţie nu o să o uit, datorită lui, deşi în viață nu am avut niciodată tangenţă cu acest domeniu.

Anul trecut am stat de vorbă cu o profesoară de chimie de la o şcoală din Bucureşti. O doamnă trecută puţin de patruzeci de ani, care şi-a ţinut cu greutate lacrimile în timp ce îmi povestea că a construit în zece ani un laborator de chimie care a fost desfiinţat acum cinci ani şi transformat în sală de clasă, că nu erau suficiente săli. E adevărat, în aceste condiţii, numărul atomic, ecuaţiile chimice de substituţie sau de schimb devin nişte chestiuni mult mai puţin interesante decât facebookul sau filmuleţele tâmpiţele de pe internet, vizionate, bineînţeles, sub bancă, pe mobil, în timpul orei de chimie. Ce poate face profesorul, m-a întrebat doamna de chimie? Și i-am dat dreptate, atunci.

Săptămâna trecută am asistat la o oră de istorie, undeva într-un sat din Călăraşi. Nici vorbă de laborator, sau bază materială pentru istorie… Profesoara, o domnişoară tânără, suplinitoare, folosea proiectorul şcolii, cuplat la laptopul ei personal, şi le explica copiilor marile descoperiri geografice cu un fel de power-point, oricum, un progrămel simplu în care copiii îl plimbau pe Magelan şi pe Vasco Da Gama cu o bărcuţă pe o hartă a globului de tipul google earth. Simplu, spectaculos, interesant… niciunul dintre ei nu se mai întreba la ce ne trebuie istoria în viaţă, niciunul nu dormea în bancă, toți voiau să plimbe barca. Dibace, profesoara le folosea interesul pentru barcă pentru a le explica rutele folosite de navigatori, ce e aia caravelă și cum a făcut ea diferența și așa mai departe…

Întâmplarea face că am văzut manuale de istorie. Ca adult, mai bine te agăţi cu mâinile de freză decât să înveţi de exemplu o lecţie intitulată viaţa economică şi socială în Transilvania secolului al XV-lea… Manualele sunt făcute de aşa manieră încât nici nu-ţi dai seama dacă în Transilvania secolului al XV-lea ajunseseră sau nu ungurii şi, de fapt, scopul lecţiei este să disimuleze nişte chestiuni sensibile politic, stupid, în opinia mea, căci preţul plătit este un sentiment de ură, dezgust sau indiferenţă din partea copiilor faţă de materia numită Istorie.

Între programa, obligatorie desigur, aşa depăşită şi stupidă cum este, şi interesul copilului pentru materie, un dascăl adevărat îşi riscă propria carieră şi ignoră programa. Mulţi fac deja asta, iar domnii de la sindicate, dascăli şi ei, bineînțeles că ştiu. Atâta doar, că interesul sindicatului o reprezintă protejarea masei de profesori existenți, nu copilul meu sau al tău. Cât despre baza materială, o fi mai bună în mediul urban, dar tot în mediul urban posibilitatea utilizării ei este mult diminuată de supra-aglomerarea şcolilor, de reducerea la 40 de minute a orelor, ca să intre trei serii de copii, desființarea din același motiv a laboratoarelor…

Dar un dascăl adevărat va compensa orice lipsă a bazei materiale (aşa cum poate, el, cu ajutorul părinţilor, sau al oricui) o va da naibii de programă, riscându-şi cariera pentru a-şi salva copiii de la ignoranță. Totul e să vrea. Pe de altă parte, datoria noastră, a societăţii, este să-i dăm unui astfel de om acces în sistem. Să-i deschidem drumul către copiii noştri, în baza unui sistem de evaluare în care, ceea ce trebuie de fapt să aflăm este cât de mult îi pasă profesorului de ei, de copii.

Aşa că stimați sindicaliști, vă invit să renunțați la pozițiile dure, ultraconservatoare în apărarea sistemului comunistoid în care toţi sunt plătiţi la fel, iar performanţa nu contează. Înţelegeţi, de exemplu, că trebuie să plătim semnificativ mai mult pentru un profesor care îşi sacrifică tinereţele prin sate pierdute de lume decât pentru unul din Bucureşti. Înțelegeți că numeroși slujbași care acum ocupă poziții de dascăli trebuie să părăsească sistemul pentru că pur și simplu nu poți fi dascăl dacă nu îți pasă de copii. 

Acceptați de principiu aceste lucruri, lucrați cu administrația la un sistem de selectare a unor oameni adevărați, capabili să modeleze caractere puternice, iar apoi vă dăm câte procente din PIB vreţi dumneavoastră. Numai să acceptaţi curăţarea sistemului care, aşa cum e acum, ne prosteşte ca popor.