afișări

O șansă la un deceniu – s-au ieftinit iar autostrăzile

de Moise Guran

Ceea ce trăim în ţara noastră de 25 de ani, vis-a-vis de incapacitatea şi incoerenţa statului român de a organiza infrastructura, este o adevărată tragedie. N-am obiceiul să folosesc cuvinte mari, iar mulţi dintre noi probabil că s-au obişnuit cu ideea că n-avem autostrăzi şi nici nu vom avea vreodată, dar, vă spun, la scară istorică, nici nu realizăm cât de mult ne frânează aceste bâlbe, pe care eu o să le trec în revistă în următoarele rânduri.

12528432_10201476893680162_750614275_oCa trăitior al anilor ’90, vă spun că mari dezbateri despre infrastructură nici n-am prea avut. În amintirea colectivă a rămas acel „Aici sunt banii dumneavoastră„, corolarul filozofiei unui foarte celebru ministru al transporturilor, care ajunsese la concluzia că nici nu avem nevoie de autostrăzi, căci n-avem trafic pentru ele.

Banii dumneavoastră au fost astfel îngropaţi în reasfaltări şi modernizări ale unor drumuri naţionale prost concepute, care trec prin localităţi. Ceea ce am pierdut atunci a fost oportunitatea unei epoci cu materiale de construcţie ieftine, dar şi al unei modalităţi de a evita monstruoasa recesiune prin care a trecut ţara noastră în anii respectivi, tocmai pentru că politicienii nu au avut viziunea dezvoltării şi n-au înţeles momentul.

Proiectarea unei reţele de autostrăzi a început, de bine, de rău, după anul 2000 şi s-a redus la două proiecte majore – Autostrada Transilvania, un proiect atribuit americanilor drept preţ pentru intrarea noastră în NATO, şi bucăţica de autostradă Comarnic-Braşov, probabil tot un premiu, dar pentru francezi.

Ambele proiecte au eşuat. Vremurile se schimbaseră, iar din 2000 începând, preţurile materialelor de construcţii au tot crescut. Cuplaţi asta cu incoerenţa politicienilor din România şi veţi înţelege de ce autostrada Transilvania, tocmită la un cost total de 2 miliarde de euro în 2002-2003 pentru o lungime de 450 de kilometri, ajunsese la 6 miliarde în 2007, pentru ca în final statul român să plătească 1,6 miliarde de euro pe 60 de kilometri şi să facă pierdut contractul.


Primul deceniu al acestui secol a stat sub semnul unei înfiorătoare ameţeli politice, reflectată exact aşa în lucrările de infrastructură.
Materialele se scumpeau,12562784_10201476895360204_327851222_o în 2008 preţul ţiţeiului, principalul indicator al costurilor autostrăzilor de la noi, ajunsese de şapte ori mai mare decât era în 2000, iar politicienii noştri nici n-au reuşit să se hotărască dacă vor autostrăzi ieftine sau dacă vor doar nişte drumuri mai late, care n-aveau cum să aibă nici rezistenţa, nici efectul economic al unor autostrăzi.

Ne-am chinuit cu cei 60 de kilometri dintre Bucureşti şi Ploieşti, am dat pe ei jumătate de miliard de euro, autostrada nici nu am terminat-o, dar, oricum, ea dublează un drum expres cu patru benzi, aşa că e destul de puţin folosită.

Nici autostrada Bucureşti-Constanţa nu este între primele zece cele mai aglomerate drumuri din ţară, dar cel puţin leagă capitala de principalul port comercial. Am dat pe ea peste un miliard de euro, deşi este o autostradă de câmpie, la fel ca şi Bucureşti-Ploieşti.

Toate planurile de autostrăzi au fost major bulversate de viziunea guvernului Ponta, care a anulat proiectele Piteşti-Sibiu şi Iaşi-Târgu Mureş, asta numai pentru a canaliza traficul pe Comarnic-Braşov, într-un plan lipsit de bun simţ în care ar fi trebuit să acceptăm să plătim opt miliarde pentru cei 60 de kilometri. La zece ani de la momentul în care Năstase era acuzat că îşi ia tainul de la francezi, costurile acestui tronson crescuseră de opt ori. Că na! Se scumpiseră toate, inclusiv şpăgile.

accident-autostrada-5Am ajuns în situaţia dramatică de a demola autostrăzi, când nici nu avem suficiente, iar ministrul Transporturilor ne anunţă că a reziliat contractul cu firma care a realizat tronsonul demolat, dar şi că va trebui să reproiectăm unele autostrăzi care au fost la fel de prost gândite.

Am cheltuit în aceşti ani, în mod haotic, aproape 4 miliarde de euro pe autostrăzi, dar am dat peste 100 de milioane de euro pe hârtii, studii inutile care fie au expirat, fie au fost făcute prost. Parte din aceşti bani au finanţat campanii electorale într-o gâlceavă nesfârşită a clasei politice, risipind resurse, dar mai ales timp, timp în care nu ne-am dezvoltat pentru că am ratat astfel şansa să creăm locuri de muncă. Mai mult decât atât, din cauza incoerenţei politice, am construit când materialele erau scumpe şi am desenat hârtii în perioadele în care erau ieftine. Fabrici de ciment, de bitum şi de fier s-au închis, redesenând destine neştiute ale unor oameni care n-au înţeles niciodată de ce ţara lor nu ştie să facă ceea ce alte ţări pot.

Acum priviţi din nou crizele despre care vă spuneam ieri şi despre care vă spuneam că pot crea oportunităţi …

Materialele de construcţii sunt azi la acelaşi nivel sau sunt chiar mai ieftine decât erau acum zece ani. E timpul să resetăm şi să o luăm de la capăt, dar pentru asta este nevoie de un plan mai coerent, mai hotărât şi mai rapid. Și, mai ales, este nevoie de un consens naţional pentru a putea evita haosul acestor 25 de ani.