afișări

Ce poate și ce nu poate fi decent în legătură cu salariul minim

de Moise Guran

Azi vreau să vorbim puţin despre decenţă. Pretextul este salariul minim pe economie, căci Executivul înclină să nu îl mărească la 1200 de lei, aşa cum era programul. 1200 de lei brut nu este un salariu decent, dar sunt câteva lucruri pe care nimeni nu prea le spune, şi atunci am considerat că ar fi decent să le spun eu.

12380881_10201378343416467_754527859_o

Deşi decenţă este un cuvânt simplu, în mod firesc, el are valenţe individuale pentru fiecare dintre noi. Eu unul, de exemplu, consider indecent să te mulţumeşti cu minimul pe economie, chiar dacă cu asta începe fiecare dintre noi.

Cred, aşadar, că auto-mulţumirea de sine este o chestie puţin indecentă.

Majoritatea românilor crede că cuvântul minim, din expresia salariul minim pe economie, se referă la un minim cu care poţi trăi decent. Partea frumoasă este că unii s-ar putea să aibă și dreptate, dar o altă parte a lor sigur se înşală.

De exemplu, ca să poţi să-ţi plăteşti chiria şi întreţinerea, să mergi cu autobuzul sau metroul şi să mănânci cartofi cu pâine într-un oraş mare, cum este Bucureştiul, îţi trebuie cel puţin 2000 de lei pe lună, deci cam dublul salariului minim pe economie. În mod indecent, aşadar, un mediu urban dezvoltat îţi cere la început ceea ce nu-ţi poate da. Și aici, la Bucureşti, şi la Cluj, şi la Constanţa sau la Iaşi, salariul minim net e tot atât.

Este decent să ceri să poţi toate astea cu salariul minim? Da, categoric da, căci altfel nu poţi sparge un cerc vicios. Dar este indecent să pretinzi să poţi face mai mult de atât cu un salariu minim. Dacă vrei o maşină, o vacanţă sau o rată la bancă, este decent să vrei de la tine însuţi o evoluţie profesională care să te ridice mai sus de salariul minim pe economie. În fond, dacă poţi trăi decent din salariul minim, de ce ţi-ai dori mai mult decât atât? Dacă minimul e prea mare, el se transformă într-o frână pentru evoluţia ta personală şi, o dată cu tine, a societăţii pe ansamblul ei.

Problema noastră a românilor, este că ne-am integrat într-o comunitate în care salariul minim este mult mai mare decât cel din România. Și asta este, de asemenea, este o realitate indecentă.

Dar ştiţi ce este chiar mai indecent decât atât? Știţi care este realitatea pe care politicienii nu au decenţa să o spună, căci le-ar afecta popularitatea?

Este nu indecent, ci chiar strigător la cer faptul că rata susţinută de creştere a salariului minim din ultimii ani nu le-a mai lăsat patronilor din România posibilitatea de a creşte salariile în funcţie de merite, iar cei care au muncit şi reuşiseră în ani să se apropie de un salariu mai degrabă mediu decât minim, au rămas cu salariile pe loc. I-au ajuns din urmă cei cu salariul minim, căci acesta este reglementat şi obligatoriu pentru patroni. Iar celelalte salarii nu sunt obligatorii, ele cresc sau scad în funcţie de performanţele firmei.

Ei, şi dacă un român care câştiga 1200 de lei pe vremea când salariul minim era 800, are acum, să zicem, 1300 de lei, asta este o situaţie mai mult decât indecentă. Probabil cu atât va rămâne şi în cazul în care salariul minim va deveni 1200 de lei, deşi poate e calificat, poate are mai multă experienţă… dacă performanţa firmei nu ţine pasul cu cea a salariului minim, exact cei mai merituoşi vor fi în dificultate. Nu că vor câştiga mai puţin, ci pentru că nu vor înţelege de ce ei au muncit mai mult, de ce poate şi-au neglijat familia sau de ce şi-au tocit coatele prin şcoală…

O situaţie de o asemenea indecenţă poartă numele de comunism şi nu, nici înainte de Revoluţie nu se ajunsese atât de departe cu lipsa de respect faţă de angajaţii valoroşi. Și ştiţi de ce? Pentru că lipsa de educaţie şi de respect pentru muncă este o traumă a unei societăţi, iar aceasta alimentează populismul conducătorilor, probabil cea mai indecentă formă de manifestare politică.