487 afișări

În perspectiva unei noi guvernări Tăriceanu, să o înţelegem clar pe aia veche (2004-2008)

Tariceanu Ponta

de Moise Guran

Aşa cum anticipam, Victor Ponta s-a căţărat pe Tăriceanu pentru a primi un boost în turul doi. A anunţat că-l vrea de premier şi e de datoria mea să rezum, cât pot de scurt, cât pot de corect şi cât pot de acid, ce a însemnat pentru România guvernarea Tăriceanu.

Când a devenit premier în 2004, dl. Călin Popescu Tăriceanu avea lacune de înţelegere a economiei, comparabile doar cu cele pe care le avea, în 2012, Victor Ponta. E, mi se pare o boală a noastră a românilor, asta cu înţelegerea foarte denaturată a calificării la locul de muncă. Tăriceanu a evoluat şi el atât cât a putut, l-au mai ajutat şi ieşirile la un grătar stropit cu cabernet, alături de vecinul său Mugur Isărescu, dar în final a înţeles unele lucruri.

Pe altele, le înţelesese însă de la început… cum ar fi, de exemplu, legislaţia care nu îţi permitea să dai contracte de sute de milioane de euro unor băieţi buni de la partid, dar cam fără capital, săracii. Cei numiţi mai târziu regi ai asfaltului nu erau, pe atunci, decât un fel de boiernaşi, cel mult un soi de cnezi, care mai ciupeau bitum din staţia de asfalt ca să-şi scoată şpăguţele de la asfaltările locale.

Faptul că, în guvernarea Tăriceanu, România nu a făcut niciun kilometru de autostradă n-a fost o întâmplare şi nici incompetenţă n-a fost, cum aţi putea crede. Pur şi simplu, cei care erau setaţi să câştige contractele respective nu erau pregătiţi de ele. Nu se puteau nici măcar califica legal la licitaţiile mari, miliardele de la autostrăzi ar fi ajuns la firme străine, iar regii asfaltului de mai târziu n-ar mai fi devenit niciodată regi.

Aşa că perioada a excelat prin ceea ce românii au numit Marea BORDURIADĂ, care dincolo de faptul că a avut rolul de a masca, în privat, nişte şpăgi finanţate în final din bugetele primăriilor, au avut rolul de a pregăti firmele de asfaltări de partid pentru licitaţiile de mai târziu – Autostrada A2, culoarul patru Nădlac-Sibiu şi altele ce vor mai veni.

Domnul Tăriceanu a excelat în cheltuirea nesăbuită a banului public, profitând de o perioadă în care banii veneau din toate părţile, dar veneau pe credit, iar guvernul nu înţelegea de ce ar merge mai prost ţara, dacă cei 1,4 milioane de bugetari nu aveau şi ei bani de spart pe achiziţii de maşini, plasme, mobilier şi alte de acest fel.

Cetăţeanul asimilează, însă, perioada guvernării Tăriceanu cu una de prosperitate şi nu face nicio legătură între lipsa unor investiţii de calitate şi risipa de atunci şi buşitura economică de imediat după aceea. Într-un moment demn de antologia penibilului, când a venit criza, premierul Tăriceanu a declarat că aia e la americani şi pentru noi nu creează decât oportunităţi. Adică, cine dorea putea, vezi, să îşi ia apartamente în Manhattan că le scăzuse preţul, de la două milioane de dolari bucata, la doar 500 de mii.

Aş vrea, totuşi, să îi recunosc domnului Tăriceanu două merite, importante aş spune. Un gest de onestitate a fost acela de a susţine, până la capăt şi împotriva tuturor, că majorarea salariilor profesorilor cu 50% era o gogoriţă neacoperită de bani reali. Apoi, am apreciat şi faptul că guvernul Tăriceanu a redus planificat, în timp, contribuţiile, nu electoral, riscant şi dintr-odată, cum a făcut guvernul Ponta în această toamnă, înainte de alegeri.

În acea măsură a stat o parte a explicaţiei creşterii explozive a numărului de locuri de muncă, chiar dacă săracul Tăriceanu n-a prea beneficiat electoral de ea, căci n-a ştiut să o explice publicului larg, iar guvernul Boc a şi tăiat-o imediat ce a venit criza.

Vezi bine, liberal pur sânge, dar şi sânge cam fierbinte (adică se enervează repede, la ce v-aţi gândit?!), domnul Călin Anton Popescu Tăriceanu mai purta încă gena lui Rică Venturiano. Şi o mai are şi azi.

De aceea, nominalizarea lui Tăriceanu ca viitor premier, în cazul în care Victor Ponta devine preşedinte, mă face să zâmbesc. Cel puţin România va fi o ţară mai veselă, chiar dacă una plină de umor involuntar.