466 afișări

Ultima lecție a lui Gică Popescu

de Moise Guran

Acum aproape 25 de ani, într-o epocă în care nimic nu era mai important pentru mine decât fotbalul (iar zeii nu trăiau nici hăt! în Premier League, nici în Primera Division) un om mi-a influențat categoric drumul în viață prin exemplul de calm, verticalitate și corectitudine. Nu era doar Gică Popescu exponentul unei echipe care reaprinsese visul Craiovei Maxima, dar gestul care, pe mine, un puști de la Severin, m-a dat gata, a fost întoarcerea lui de la Steaua, pe atunci campiona Europei, înapoi în Bănie, acasă, acolo unde mii de puști ca mine se băteau pentru postul de fundaș central, doar pentru că acolo evolua Gică, pasau mingea nu driblau ca egoiștii pentru că și Gică făcea la fel, urcau în atac și își vomitau plămânii alergând apoi în apărare pentru că, fără Gică, apărarea era în aer… Dacă vă spun că aveam și freza lui Gică Popescu o să mă credeți?

Transferarea obligatorie la Steaua a lui Gică Popescu (trebuia să își satisfacă ciclul militar) a fost o mare nedreptate pentru noi, fanii Universității. Credeam că nu va reveni în Bănie și totuși a făcut-o, arătând că îi pasă de noi, că devotamentul pentru o echipă nu există numai pe teren, ci și în afara lui.

Iar apoi totul s-a rupt. A venit Revoluția și toate sistemele de valori au fost răsturnate. Aparent. Gică a propulsat Craiova dar, paradoxal, aceasta a reușit să redevină campioană după Revoluție, când Gică plecase deja la Eindhoven. Mai târziu a ajuns căpitanul Barcelonei, dar eu priveam deja lumea cu alți ochi și probabil că și Gică la fel. Lumea închisă în care trăisem eu (și cumva și el) a explodat, eu însumi am lăsat în urmă Oltenia și patriotismul local și m-am mutat la București, la fel cum Gică, la un alt nivel desigur, părăsise România devenită insuficientă pentru visul său de mare fotbalist de talie internațională.

Depășind acest moment de istorie personală, trebuie să vă mai spun că la vremea respectivă nu înțelegeam nici modul în care sportul formează caractere, nici influența crucială a unui idol în evoluția unui adolescent. Pășind într-o lume în care valorile erau pur și simplu altele mi-am dat seama mult mai târziu că, deși din idolatria mea pentru Popescu mai rămăsese doar o simpatie, modul său echilibrat de a coordona tactic o echipă, fermitatea și dârzenia în atingerea unui scop dar mai ales verticalitatea morală m-au influențat în mod decisiv în viață.

Peste încă un deceniu, după retragerea lui Gică Popescu de pe teren (și după retragerea mea în fotbalul seral urmat de bere) am fost profund dezamăgit de implicarea sa alături de frații Becali în dosarul Transferurilor. M-am bucurat să aflu că și-a recunoscut faptele și că a dat banii înapoi, dar un zeu se prăbușise. L-am cunoscut personal pe Gică Popescu acum câțiva ani și am vorbit de câteva ori cu el la telefon. Mi-a plăcut și acum ca cetățean adult, deși ca om de afaceri nu s-a descurcat senzațional. Mi s-a părut că a rămas același om, deși dosarul Transferurilor spunea că n-a rămas. Nu l-am întrebat niciodată de ce a făcut-o, dar aș fi vrut. Nu l-am întrebat niciodată ce a căutat cu acei oameni, dar am înțeles. În mirajul unei lumi în care binele și răul se amestecă, în care ceva ilegal devine permis doar pentru că toată lumea o face, omul care în tinerețe a influențat probabil o generație de olteni a rămas poate doar cu speranța că va primi o pedeapsă cu suspendare și că nu va face pușcărie.

Sentința venită astăzi probabil că l-a năucit pe Gică Popescu. M-a năucit pe mine, darmite pe el. Deși procurorul a cerut închisoare cu suspendare, instanța a pronunțat o sentință definitivă de trei ani și zece luni cu executare. Mâine ar fi urmat să devină președintele FRF, dar ce mai contează? Pentru el, pentru familia lui, pentru mine sau poate pentru generațiile de puști care au nevoie de alți idoli, de alte valori, de alte caractere, istoria care nu s-a întâmplat devine banc, iar realitatea devine dramă. Societatea se răzbună cu duritate pe un grup de oameni care au avut atât de multă putere încât au reușit de fiecare dată să scape deasupra ei, să facă alte legi, alte reguli, să o domine și chiar să o supună. Iar Popescu este, vrea, nu vrea, unul dintre ei.

Plecând acum spre penitenciar, Gică Popescu îmi dă și mie, dar le dă și altora mai tineri decât mine o ultimă lecție de viață… Răsturnarea valorilor este o iluzie. Binele și Răul se separă mai devreme sau mai târziu, calea dreaptă este numai una, chiar dacă cei puternici merg deseori pe lângă ea, iar o minciună repetată de foarte multe ori NU devine adevăr.