1.175 afișări

De ce vorbesc moldovenii româneşte şi de ce s-a numit moldovenească limba oficială de peste Prut…

de Moise Guran

Într-un sertar pierdut al Istoriei, Republica Moldova şi-a regăsit certificatul de naştere. Pe el scrie că ei moldovenii ar fi fraţi cu românii. Pe bune? Şi ce mare ştire? Nu ştiam chestia asta? Ba da, o ştiam, dar certificatul original, cel din 1991, fusese mistificat la transcriere în 1994. Şi nu mai are sens să dăm vina pe ruşi, pe comunişti sau pe moldoveni pentru asta. Noi românii suntem de vină că am fost slabi. Şi să vedeţi de ce…

Entuziasmul pro-unionist de după 1989 din Moldova a găsit în România un frate mai mare rece, distant şi slab în laşitatea sa. După puciul de la Moscova din august 1991, Republica Moldova şi-a declarat independenţa şi acela a fost certificatul de naştere în care moldovenii au scris negru pe alb că ei sunt români. Au declarat limba română limbă oficială, dar momentul fusese anticipat şi era aşteptat. Conflictul Transnistrean, amorsat încă din 1989, s-a transformat în război în 1992, imediat ce, enervaţi de această declaraţie, ruşii au atacat Moldova. Avuseseră la dispoziţie doi ani pentru a-şi forma unităţi paramilitare formate din cazaci şi rusofoni transnistreni, care triplau de facto efectivele armatei a XIV-a sovietice. În faţa lor, Republica Moldova nu avea nici armată nici armament. A fost un război inutil şi ciudat, un război în care nu ştim nici azi exact în ce măsură România a ajutat Moldova, deşi avea în mod clar obligaţia să o protejeze, aşa cum îţi aperi fratele mai mic când ţi-l bat alţii şi ţi-l umilesc.

Am trăit ca tânăr jurnalist acele vremuri şi bănuiala mea (bazată pe zvonurile care circulau în epocă) este că România a contribuit cu armament şi cu ceva luptători voluntari la apărarea Nistrului. Era insuficient. Rusia a concentrat trupe Omon şi armament greu, inclusiv rachete şi poate vă mai amintiţi declaraţiile belicoase ale comandanţilor ruşi care spuneau că în două ore pot ajunge cu tancurile la Bucureşti. De Chişinău ce să mai vorbim… Risca soarta pe care a avut-o peste ani, în 2008, Georgia.

(Ajuns cu povestea aici, trebuie să vă mărturisesc că am o obsesie legată de desfăşurarea evenimentelor din 1989. Din RSS Moldovenească şi din RS România. Nu ştiu în ce măsură România socialistă s-a implicat în evenimentele de la Chişinău din 1989 care au dus la declararea suveranităţii RSS Moldovenească în 1990. Ştim sigur că Ceauşescu a ridicat destul de ferm problema recunoaşterii moldovenilor ca români începând cu 1965 şi mai ştim cert că în noiembrie 1989 îl preocupa revolta de la Chişinău. Obsesia mea, şi sper să trăiesc suficient ca să aflu răspunsul la această întrebare pe care doar deschiderea unor dosare secrete o poate oferi, este în ce măsură intervenţia rusească în România din decembrie 1989 (spuneţi-i Revoluţie, spuneţi-i lovitură de stat), n-a avut drept scop între altele şi împiedicare unificării Moldovei cu România. Închid aici această lungă paranteză dar, poate voi face o postare separată despre aceste lucruri.)

Revenind la înfrângerea de facto a Moldovei în războiul transnistrean din 1992 şi la imposibilitatea autorităţilor de la Chişinău de a securiza Tighina (care este dincoace de Nistru) acesta este contextul în care trebuie să înţelegem înlocuirea limbii române cu “limba moldovenească” în Constituţia din 1994. Falsificarea certificatului de naştere al Republicii Moldova a fost de fapt un acord de încetare a focului. Dar situaţia a rămas tensionată. (Aveam să constat personal asta zece ani mai târziu, când am intrat clandestin în Transnistria pentru a realiza nişte reportaje. Dar despre asta promit să vă povestesc într-un episod viitor).

Ieri Curtea Constituţională a Republicii Moldova a restabilit adevărul istoric. Nu există limba moldovenească. Există doar Limba Română. Pe care da, şi noi cei de dincoace de Prut am scris-o cu caractere chirilice până acum 150 de ani. Şi asta n-a făcut-o totuşi nici slavă, nici rusă şi nici moldovenească. Dar dincolo de curajul fraţilor moldoveni, cred că noi, cei din România, ar trebui să ne pregătim mai bine pentru a nu repeta ruşinea din 1992. Paşnic, nu altfel. Economic, dar mai ales la nivel mental. Deocamdată nici măcar opinia publică din România nu este pregătită de unirea cu Moldova. Ascult cu răbdare şi privesc cu multă condescendenţă părerile celor care spun că nu ne interesează  o astfel de unire, că nu suntem pregătiţi şi că n-ar fi în interesul nostru. Sunt oameni care nu cunosc istorie, oameni care habar nu au că şi în 1859 au fost mulţi ca ei, la fel cum au fost şi în 1916. Motivul real pentru care am scris aceste rânduri este acela de a familiariza cât mai mulţi români cu istoria recentă a Republicii Moldova. Să îi înţelegem mai bine pe moldoveni şi pe noi ca români, ca naţie din care şi ei fac parte.

Istoria nu te aşteaptă. Dar la fel cum Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă şi în traistă, Istoria îţi creează ocazii pe care însă tu trebuie să le anticipezi şi să le fructifici. Aşa că hai cu ţeava aia de gaze, hai cu poduri peste Prut că n-avem decât două, hai cu linii de electricitate, cu reţele de distribuţie, cu căi ferate şi cu investiţii în Moldova. Că vine Istoria peste noi…