365 afișări

Respectul de sine al Vărului Săndel

SAM_1868

de Moise Guran

Vă spun din capul locului că acesta nu este un articol publicitar. Chiar dacă avem reclamă la Dacia pe blog, impresiile pe care le împărtăşesc cu voi în continuare ţin de nevoia mea de comunicare de care nu scap nici în vacanţă, dar şi de unele prejudecăţi nemeritate pe care doar noi românii le mai avem legate de această maşină a noastră.

Am decis să fac un drive-test mai lung şi am luat de la Dacia un Sandero Stepway, ăsta nou, puţin supraînălţat şi cu câteva ornamente în plus şi am plecat până la Salonic, în Grecia. Nu vă dau prea multe detalii tehnice sau de preţ pentru că nici nu le prea ştiu. Pot să vă spun însă că, fiind un bun cunoscător al Loganului dar şi al Dusterului, n-am prea ştiut la ce să mă aştept de la această maşinuţă care nu e nici una nici alta. Prima impresie când o vezi este una de cochetărie. Îţi ia ochii, îţi dai seama că e o dacie, dar nu ştii exact la ce categorie să o încadrezi. Nu are aerul de maşină de fete pe care îl are Sandero, dar modul în care îţi atrage atenţia, nici chiar de băieţi nu o face.

(Să nu înţelegeţi din asta că aş fi misogin, pur şi simplu eu cred că o maşină trebuie să se potrivească omului care o conduce)

Şi, într-adevăr, încă din Bulgaria dar şi în Grecia mi-am dat seama că lumea se uită cam ciudat după dacia mea. La fiecare oprire la o tereasă sau la o benzinărie se mai găsea câte unul care să-i dea târcoale şi care o studia inclusiv prin geam înăuntru (se uitau ca la maşini străine, cum zicem noi). Probabil interesul venea şi din faptul că recunoşteau desfăcătorul de bere de pe botul maşinii şi se gândeau automat că fiind o dacie nu poate costa foarte mult.

(Aici se cam înşelau căci modelul cu care au încercat cei de la Dacia să mă impresioneze chiar era dotat cu cruise control, GPS cu touch screen şi alte gadgeturi care îl sar binişor de 10k de euro)

SAM_1953În fine, m-am dus cu Vărul Sandel (aşa l-a botezat familia mea pe Sandero) la Salonic, am făcut o baie în Mediterană, am făcut o expediţie şi până pe Olimp, am băut o cafea la Paralia şi după câteva zile am luat-o înapoi spre Bucureşti.

Când să ajungem seara acasă, nevastă-mea zice hai să luăm o pizza că e prea târziu ca să mai gătim ceva. Zis şi făcut. Cum pizza o luăm mereu din acelaşi loc, tânărul care ne serveşte ne cunoaşte şi ştie că avem un peugeot şi un cielo. Aşa că s-a uitat şi el cam ciudat la Vărul Săndel. Spre deosebire de greci şi de bulgari el a strâmbat însă din nas şi m-a întrebat – V-aţi luat dacie? Nu, i-am răspuns. E în, drive-test. Am fost cu ea câteva zile pe la greci. Nici nu a mai aşteptat să-i spun cum a mers… Nu ştiu, zice, treaba dumneavoastră dar mie nu-mi trebuie logane din astea. Păi stai zic, e foarte diferită de un logan. E mult mai aerodinamică, ia rapid viteză, motorul (de 1,5 litri pe motorină) este foarte bine calibrat pentru greutatea ei, iar pe autostradă nici nu simţi când ia 150. (Adevărul este că am testat-o chiar mai sus… Ajunge relativ uşor la 160 dar, la deal, trece greu peste 130.) Are altă formă, nu e pătrăţoasă, e altfel antifonată, consumă puţin, ce mai că la deal la vale, n-o fi ea X5 dar sigur nici Logan nu este. Ţie ce nu-ţi place la ea? l-am mai întrebat pe tânărul de vreo 25 de ani care strâmba din nas la dacia mea. Nu ştiu zice, dar mie dacie nu-mi trebuie.

Nu era nici locul, nici ora să fac o dezbatere din care să înţeleg de ce acest tânăr, politicos altfel şi dezgheţat (iau pizza de la el de câţiva ani) avea o problemă cu maşinile făcute în România. Poate avusese la un moment dat o experienţă neplăcută cu ele, dar îmi era clar că nu ştie despre ce vorbeşte, că nu le cunoaşte şi că ar fi fost mai interesat de un carton pe roţi dacă pe el ar fi scris Bulgar Tabac în loc de Dacia. Nu cred că e doar problema vânzătorilor de pizza, ci cred că noi ca naţie suntem incapabili să vedem într-un produs făcut în România salariul primit de cel care l-a făcut, suntem incapabili să refacem drumul banilor plătiţi de cei care îl cumpără, din buzunarul prezumtivului vânzător de pizza, până la familia celui care lucrează la Dacia, sau la fabricile de componente şi înapoi prin puterea acesteia de consum în salariul vânzătorului de pizza. V-am povestit în postarea despre englezi că la Londra şi la Burger King se laudă cu afişe mari pe pereţi cu brutăria locală de unde aduc pâinea şi cu vita lor englezească. Asta nu pentru că englezii ar crede că pâinea şi vita lor sunt cele mai bune din lume ci pentru că au această cultură a solidarităţii, pentru că sunt conştienţi (conştiinţă naţională?) că un produs cumpărat din ţara lor dă de lucru unui alt englez.

Nu vreau aici pe Biziday o dezbatere despre cât de bune sunt sau nu sunt maşinile Dacia. Puteam să fac acelaşi lucru cu o maşină Ford sau cu un frigider Arctic, important este faptul că nici nu se pune problema acestei solidarităţi pentru bunăstare, atâta timp cât prejudecăţile faţă de produsele noastre ne ţin atât de departe de ele. Altfel spus, trăim prost în primul rând pentru că noi înşine ne dispreţuim ca naţie, pentru că am ajuns să ne urâm ţara şi tot ce ţine de ea şi pentru că mulţi dintre noi nici nu mai au puterea să creadă sau să înţeleagă cum ar putea România să mai devină o ţară decentă în care oamenii trăiesc decent.