afișări

Tomorrow Never Dies

de Laurenţiu Cristian

Şi a fost şi Bizbazar. S-a născut greu şi a murit subit. De fapt nu chiar subit, căci de câţiva ani aşteptăm să ne scoată. Acum cinci ani Moise s-a zbatut mult să convingă decidenţii sa includă o emisiune economică în grila de programe. A reuşit şi, la lansarea Antenei 3, în iunie 2005, am apărut noi cu un produs. Cu multe bâlbe, cu emoţii, cu greşeli de emisie. Învăţam din mers.

Treptat a început să şi iasă ceva.

Ne dădeam la televizor la ora 22.15, o oră perfectă pentru un jurnal economic. În primele luni de emisie eram liderii postului. Făceam cea mai mare audienţă. În doar câteva luni deja începusem să fim cunoscuţi. Însă tot în doar câteva luni am fost trecuţi pe alt slot orar, 19-20. La concurenţă cu principalele jurnale de ştiri. Era un dezastru. O vreme ne-am luptat cu un mare zero în audienţe. Era groznic, nu mai ştiam ce să facem, ne era frică de moarte. Moartea emisiunii. Am modificat puţin câte puţin formatul, în etape succesive… genul ştirilor, comunicarea lor. Ne schimbam şi noi. Scriam altfel, vedeam altfel ştirile(mă distrez uneori când dau peste ştiri mai vechi în folderul de arhivă). De fapt atunci se suda echipa. Aşa a apărut stilul Bizbazar. A existat de la început, ca o idee, dar acest stil se şlefuia.

Noi pe el şi el pe noi. A pornit de la Moise, dar l-a depăşit şi pe el. Audienţele au venit şi ele. Creşteau, încet-încet. Capitalizam cu greu, dar reuşeam să fidelizăm telespectatori. Când am atins prima dată 100 de mii de telespectatori am sărbătorit. Aveam confirmarea că în ţara asta există 100 de mii de oameni care pot fi interesaţi şi de altceva decât porcăriile obişnuite de la ştiri. Cu victime şi violuri. Când am ajuns la două sute de mii am jubilat. Când am ajuns la 300 de mii am căzut pe ganduri. Nu era o emisiune care să facă rating mare şi noi nu vroiam sa facem compromisuri. Ne-am încăpăţânatt să spunem ceea ce credeam chiar dacă riscam ura unor categorii largi de public precum bugetarii sau pensionarii.

Chiar conta ce spunem noi acolo. Devenisem o voce în media romanească. O voce care şi în interior suna consonant. În cei patru ani şi jumătate s-au perindat destul de multi oameni prin echipa asta. Doar eu şi Moise suntem de la început. Au fost trei săptămani în 2005 în care am făcut singuri, noi doi, toată emsiunea, căci restul echipei de atunci, trei oameni au fost implicaţi într-un accident. Scriam, montam, alergam …

Spiritul echipei noastre e ceva ciudat. Cu toţii am avut oferte din alte părţi, mai bănoase, dar le-am refuzat. Ne plăcea ce făceam. Echipa actuala s-a format în timp. Miki este o veterană şi ea. A venit la puţine luni după ce a început emisiunea. Pe segmentul de productie au venit Alex, Emi, Liviu. Ionuţ şi Irina sunt achizitiile recente, sub doi ani. Dar sunt oameni de bază.

Emisiunea de cele mai multe ori sa năştea ca din haos. Din ceartă, căci cearta e un haos. Eu şi Moise ne contram cel mai des pe diferitele aspecte ale unui subiect şi gâlceava de fapt era productivă. Se năşteau idei. Ne-am certat şi în direct. Telespectatorii mai vechi işi aduc aminte de acel „băi, voi sunteţi proşti?!?!?!” scăpat de Moise pe post.

Bizbazarul a trait tot timpul sub ameninţarea extincţiei. Eu cel putin am zis la început că mai mult de două sezoane nu o să rezistăm. De multe ori am avut senzaţia că suntem doar o plombă de emisie căci prea ne făceau ciur cu tot felul de breaking news-uri care uneori nici nu-şi meritau temele.

Ştiam că mai devreme sau mai tîrziu se va întâmpla. Acum un an şi jumătate lui Moise i s-a propus să facă un talk-show pe acest spaţiu. A refuzat. S-a certat. A rezistat. În toamna trecută a venit şi ne-a spus că mai avem câteva luni. Şi totuşi, când a venit momentul a fost un şoc. Pentru mine cel puţin. Moise zice că e ok, am făcut o treabă bună, avem cu ce ne mândri şi n-avem ce regreta. La dracu! Avem ce regreta! Emisiunea asta m-a transformat ca jurnalist. Şi, cred, a transformat şi nişte telespectatori asaltaţi de produse mediocre. Le-am spus ce erau de fapt, telespectatori inteligenţi şi respectaţi. Acum vor fi probabil derutaţi. Ca şi mine. Eu am în minte un singur gând. Vi-l spun ca pe o promisiune: Tomorrow never dies!