Cât costă să fii artist
de Irina Munteanu
Nu putem fi toţi artişti. E clar şi nu e nimic de tăgăduit în asta. Dar oare e firesc ca banii să facă selecţia? Stăteam zilele trecute şi mă gândeam la zecile de pasiuni înecate în lipsa de timp şi de bani şi m-a apucat tristeţea. Probabil că nu aş fi fost un fotograf renumit, probabil că nu mi-ar fi ieşit nici fantezia cu regia de film sau teatru, cât despre scris, o să mă rezum să scriu aici, pe blog, de exemplu. Dar ce voiam eu să spun e că a fi artist (a se înţelege fotograf, scriitor, regizor, muzician sau orice de genul acesta) în ziua de azi costă. Când nu ai bani, nici măcar nu poti să afli dacă ai fi putut deveni celebru. Ca Brâncuşi. Sau măcar ca Isabel Guerra. Dar pentru mine, nu e simplu ca pentru ea (măicuţă care pictează magistral, spun eu). Pentru că eu nu stau în mănăstire, în Spania, şi nu îmi plăteşte abaţia cursurile de desen. Ok, o să las frustrările la o parte şi o să ajung la ce mă doare. Am spus-o de de la început: banii. Se dau cazurile A, B, C şi D (oameni reali, nu creez nimic acum).
Cazul A: Tânără, părinţi avuţi, valenţe artistice valente artistice posibile (nu că ar mai conta).
Cursuri de pregătire în cadrul ATF plătite de părinţi, câteva zeci de milioane, dacă nu mă înşală memoria, undeva în jur de 60, admitere Babeş Bolyai, picată, admitere la Universitatea Media, luată. Stă în facultate vreo 3 ani cu taxe anuale peste ale oricărei alte facultăţi de profil (cel puţin aşa era la momentul ăla, pe care l-aş plasa temporar în urmă cu vreo 10 ani) şi apoi se hotărăşte să o lase baltă. Că nu e de ea. Că nu i se poriveşte. De aici, nici că mai contează ce a urmat. Mă întreb însă câţi oameni ar fi vrut să fie în locul ei şi să poată alege. Eu una ştiu că da.
Cazul B: Tânăr, valenţe artistice greu de apreciat, părinţi avuţi
Se hotărăşte în anul 4 de facultate de drept că nu asta este vocaţia vieţii sale. Termină totuşi studiile şi se apucă de fotografiat. Cursuri: vreo 600 de euro pentru un calup de câteva luni, plus banii pe aparatura profesională. Alte câteva mii de euro. Îmi aduc aminte că îmi spunea la momentul respectiv că numai aparatul profesional (nu cel mai bun, nu cel mai performant, fără accesorii) se ducea undeva la 3000 de lei. Se angajează (cu ajutorul perseverenţei lui, cu norocul faptului că îşi permite să fie întreţinut la 24 de ani) asistent al unui fotograf cunoscut. Pozează, vede cum se pozează, învaţă, e plătit 500 de lei pe lună. Cred că aşa este plătit şi acum, după 3 ani, dar acum are şi proiecte proprii. Viitorul îi este oarecum sigur şi în cazul lui nici nu mai contează dacă talentul există sau nu. Cum a contat în cazul C.
Cazul C: Tânăr, evidente valenţe artistice, famile modestă
Îşi îngheaţă anii de facultate (era anul 3 la Ştiinţe Politice) hotărât să vadă dacă poate face bani din pasiunea de o viaţă. Face poze din liceu. Nu are cine ştie ce „scule”, dar îi ies bine. Dă examen la facultatea de fotografie. Intră printre primii dar oricum locurile sunt extrem de puţine. Plăteşte taxa (este totuşi la a doua facultate iar Statul nu face excepţii pentru nimeni) cu ajutorul prietenilor şi proiectelor pe care le face în timpul liber. În vacanţe munceşte peste ocean. Ia licenţa şi pleacă. La nemţi, că ăştia pot să-l ajute să se dezvolte. Dar câţi ca el? Să ai curajul să trăieşti de pe o zi pe alta, să ai curajul să spui: eu nu mai am unde să dorm.
Cazul D: Tânără, valenţe artistice dovedite, părinţi avuţi
(Asta aşa, pentru a avea ce invidia) Elevă a şcolii de arte plastice, apoi a liceului de profil, se decide să renunţe la desen şi facultatea de design în clasa a 12-a. Alege un alt domeniu, tot artistic. Intră la Babeş Bolyai şi se transferă în anul 2 la UNATC. Are bani, dar nu asta a ajutat-o să ajungă ceea ce este. Momentan un student harnic şi pasionat. Probabil că mai încolo o să dea şi dovada talentului.
Acum, în încheiere, stau şi mă gândesc la un interviu luat de prietena mea acum un an. Vorbea cu Filip Florian (Zilele Regelui e o carte frumoasă). Omul îi spunea că a putut să scrie cu adevărat abia după ce s-a lăsat de jurnalism (cazul lui e dovada că un scriitor bun e chiar un jurnalist ratat). Altfel munca de zi cu zi nu i-ar fi lăsat timpul să creeze. Iar fără muncă, nu ar fi fost bani. Noroc cu moştenirile. Acum, ce să mai spun? M-am uitat pe net. Cursurile de desen sunt în fiecare joi între 18 şi 21. Eu lucrez până la 19 şi nu aş vrea să plec de aici. Cred că totuşi ar fi trebuit să aleg mai devreme.
Filed under: IRINA
Da’ CAS-ul? Cat e CAS-ul? Scump, dom’le, scump. La nemti pesemne ca e mai ieftin.
Nu toti oamenii talentati ajung sa performeze in domeniul pentru care au talent. Life, always, is a bitch.
De fapt, as putea zice, ca proportia este 50-50 intre cei care sunt multumiti de ceea ce fac si cei care muncesc intr-un (si nu ma intereseaza ca nu se mai scrie cu diacritice) anumit domeniu doar ca sa isi castige existenta, problema e de acceptare a ceea ce esti, a ceea ce faci, caci asta e rostul vietii, altfel traiesti intr-o imensa tragedie.
Poate ca Einstein sau Tesla sau Copernic, astazi nu ar fi fost decat simpli muritori.
nu banii fac diferenta. bani pot ajuta si distruge. aici nu sunt reguli.adevaratul talent e diferenta. si curajul de a te increde in tine. cand esti macinat cu adevarat de ‘talent artistic’ iti urmezi drumul impotriva tuturor.
bine bebe!
adaug o chestie pe care am vazut-o undeva
Talentul tau este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tau pentru Dumnezeu.
Cred ca ar trebui facuta diferenta clara intre hobby, vocatie, maturitate si moft.
@ dan
ne documentăm şi îţi spunem şi ce te interesează
@ scarabeu
asta spun şi eu, că sunt oameni cu talent care nu au şansa să se exprime, nu contest însă existenţa cazurilor fericite
@ bebe, moise
de acord, trebuie şi transpiraţie ( a se înţelege motivaţie, efort) dar eu puneam o problemă morală: e nedrept ca într-un astfel de domeniu să conteze atât de mult banii. Altfel, aş putea adăuga că în cazul B, efortul şi voinţa ar putea să ţină loc de inspiraţie, ba chiar să-l ajute să-şi găsească sclipirea.
@ mihail
da, în mod clar!
îmi pare rău că nu am găsit exemplul talentului nedescoperit din pricina banilor. Deşi îmi aduc aminte de un articol citit zilele trecute în care se povestea despre un om al străzii care făcea colaje din ce găsea prin gunoaie şi a fost descoperit de un curator. Acum expune şi are o grămadă de bani. Dar, stai, şi ăsta e un talent descoperit.
da, cel cu colajele e Ion Barladeanu. urmariti filmul pe hbo. este extraordinar. o poveste despre viata, soarta, ajutor, sansa….
este clar ca nu exista o reteta a succesului in arta. interesant este sa fai o statistica si sa vezi din ce familii au plecat artistii romani, sa zicem, din secolul trecut…
cel mai nefericit caz imi pare urmatorul: sa ai talent cu carul si sa-l risipesti. aici ma gandesc la multi scriitori, care au dovedit ca-s buni de tot si totusi… (vezi grosan, vezi buduca, vezi ionut chiva etc.). oamenii de genul asta merita stransi de gat!
nu banii au fost problema.
si mai am o intrebare: cum era inainte de ’89? (eu am mai multe intrebari de genula asta, avand 24 de ani.) Ca ma uit la ce avem acum, si-s putini tineri care sa fi scos capul la suprafata in domenii creative. (ce-i drept, nu stiu cum e cu foto; dar stiu cum e cu literatura, cu teatrul, astea mai clasice…). intrebarea nu-i atat de offtopic cum pare. ma gandesc ca o problema morala, poate fi rezolvata cu un sistem destept.
Un sistem deştept ar fi bun
))
oh, banii nu sunt totul, de acord. o sa dau un contraexemplu, cu riscul de a o enerva pe Irina. Mie imi place foarte mult Marin Preda. Dupa Morometii a fost remarcat, statul i-a dat bani si l-a trimis la Sinaia sa scrie o carte. A rezultat “Viata ca o prada” care are un titlu superb dar este un roman mediocru. Cel putin asa mi s-a parut mie. Biografia lui Marin Preda merita studiata exact in contextul acestui topic al Irinei – perioada grea, copil de la tara, fara bani, fara relatii, munca de jos, etc.
Ion, cred ca este o parte si a unui raspuns la intrebarea ta, privind situatia de pana in 89. Eu aveam 16 ani atunci ceea ce, din punct de vedere al experientei, tot nimic inseamna.
Viata ca o prada nu poate fi catalogat drept un roman mediocru. Nici vorba. Este una dintre cartile cele mai bune ale lui Preda. Sa fie clar.
Să insist, să spun că am zis deja că banii nu sunt totul, şi că admit asta, şi că uneori pot face rău. Să spun din nou că ideea pe care aş fi vrut-o reţinută este că nu e corect ca banii să facă selecţia în unele cazuri (mai multe în anumite domenii, mai puţine în altele).
@ irina – deci sa avem un sistem destept. sau toti sa avem bani multi!!!!!
@ ion
Nu pot fi mai de acord, ca sa ma exprim “doct”:)))
Pai in lumea asta sunt atatea exemple de artisti care s-au nascut saraci si au murit la fel dar au avut o recunostinta incat ar trebui sa platiti hosting suplimentar pe server ca sa fie redata o lista completa cu ei.
Irina, cred ca pui gresit problema si ma refer la fraza urmatoare: “Dar ce voiam eu să spun e că a fi artist (a se înţelege fotograf, scriitor, regizor, muzician sau orice de genul acesta) în ziua de azi costă. Când nu ai bani, nici măcar nu poti să afli dacă ai fi putut deveni celebru”.
Daca telul unui artist este sa devina celebru, atunci nu este artist. Celebritatea si arta au elemente comune, dar niciunul din acele elemente nu este esential in arta.
Apoi conditia financiara a artistului nu este o trasatura a acestor zile, ci a tuturor zilelor, anilor, epocilor.
@Moise
Marin Preda a plecat de la sat, talentul i-a fost rasplatit de stat, de fapt de un minister al culturii blocat in cenzura (nu as putea depune eu marturie pentru comunism), dar si-a platit intr-un fel politele prin “Cel mai iubit dintre pamanteni”, carte care i-ar fi adus moartea.
@ vali
Da, cred că ai surprins ceva interesant, dar eu nu cred în ruptul capului că un artist creează doar pentru el. Altfel nu am fi avut artişti căci toţi ar fi creat şi-ar fi ars lucrările şi ar fi murit liniştiţi. Aici vorbim de artă, învăţată, studiată, cultivată, nu de cântece populare transmise prin viu grai. Cred că scopul oricui este să fie recunoscut. E drept însă că nu asta trebuie să fie motivaţia. Pe de altă parte, mă întreb, chiar nu a văzut nimeni că eu sunt autoironică.
Cred ca aici era vorba de sansa de a face arta, dar Irina, vezi tu, daca vorbim doar de arta invatata, studiata bla bla, ii “omoram” pe Vincent van Gogh, Edgar Allan Poe… Esti gata sa distrugi muzica ultimilor 60 de ani pentru a renega arta si creatia nascuta din blues si jazz?
Daca vorbim despre arta facuta dupa norme scolare, Picasso ar fi cel mai prost pictor care a trait vreodata,
Pe scurt, vreau sa spun ca nu banii sau studiile aprofundate te fac artist, ci mesajul transmis prin una sau mai multele forme de arta. Scoala poate doar sa ofere un alt substrat mesajului, poate sa ofere o sustinere tehnica, dar la fel de bine poate sa limiteze creatia in trasaturi deja cunoscute.
Scopul unui artist poate ar trebui sa fie transmiterea mesajului, crezului sau, nu sa devina celebru, recunoscut. Daca este sau nu recunoscut, depinde de talentul sau, nu de scoala urmata.
In fine, tinde sa devina o disputa personala si nu sunt interesat sa se intample asta.
@Vali. Nu, nu Cel mai iubit dintre pamanteni i-a adus moartea. Avem tendinta sa ne martirizam eroii, dar asta nu i-ar face mai valorosi.
nevermind. vali, mai treci pe la noi! Esti bine venit.
@irina – daca te cheama John Baldessari iti arzi lucrarile. asa a facut nebunul. si s-a si chemat “art project”. scopul a fost sa se reseteze.
Si totusi, cel mai artist dintre artisiti ramane Ion Baleanu.
Multumesc pentru articol. Pe langa faptul ca e f bine scris, multumesc pentru speranta. Pentru speranta si pentru faptul ca imi aduci aminte atunci cand sunt deprimat ca exista si mai rau. Pentru ca imi aduci aminte ca pot oricand alege altceva, chiar cu riscul sa ajung un ilustru nimeni. Chiar daca nu crezi, nu exista prea tarziu. Exista doar abandon, conformism, delasare…inca o data multumesc….
Se întâmplă să cunosc trei din cei patru persoane care au inspirit cazurile tale, dar nu ma voi referi la asta pentru că e nauseating să mă gândesc la câte deformari există in textul tău. Mă voi referi, în schimb, la ceva poate mai interesant, la cum e articulat textul. Suferă de tăceri vinovate şi de carenţe de logică internă similare celor pe care le intâlnesc uneori în eseurile studenţilor mei, pentru care obişnuiesc să îi taxez mai drastic decât pentru formulările ocazional nereuşite. Să ne uitam puţin la cazurile A şi C. Ambele prezintă exemple de tineri care au renunţat la studiile pe care le-au ales iniţial, dar situaţiile sunt tratate diferit. În primul caz, după momentul renunţării ‘nici că mai contează ce a urmat’, pe când povestea lui C o faci interesantă ulterior momentului răzgândirii. Ca un cititor curios ce mă aflu, mă întreb totuşi ce s-a întâmplat cu A? De ce într-un caz contează anumite informaţii, în altul nu? Ultimul caz îl anunţi ca fiind unul de ‘valenţe artistice dovedite’ pentru ca paragraful să se incheie contradictoriu cu: ‘Probabil mai încolo o să dea şi dovada talentului’. Nu spui despre D decât că e ‘un student harnic şi pasionat’, dar calităţile astea le avea şi B. Ceea ce îi diferenţiază, înţelege cititorul, este verdictul tău legat de valenţele artistice. Personal, mă indoiesc de validitatea acestor judecăţi. Mă îndoiesc nu neapărat pentru că iţi lipsesc studiile de specialitate, ci pentru că te raportezi dubios la ideea de artă şi artist. Cititorul nu poate decât să înţeleagă din primul tău paragraf că s-a produs o alunecare de sens, o echivalare dubioasă între a fi artist şi a fi celebru. ‘Când nu ai bani, nici măcar nu poţi să afli dacă ai fi putut deveni celebru. Ca Brâncuşi.’ Despre ce vorbim, de fapt, a fi artist sau a deveni celebru? În plus, oscilezi între a vedea în artă un lăudabil efort (vezi sfârşitul paragrafului despre C) şi o ‘fantezie’. Tonul tău e deranjant, condescendent. Autovictimizarea şi automitologizarea (vezi ‘zecile de pasiuni’) sunt aduse până la extrema în care echivalezi până şi condiţia monastică a unei persoane pe care declari că o admiri cu anumite avantaje materiale. Te las pe tine, la final, să ghiceşti care e verdictul meu în legătură cu articolul tău.
trei din cele patru persoane, initial era oameni, am inlocuit cu persoane, asa se explica scaparea
@ Laura Sava
Cred că nu cunoşti pe nimeni dintre cei de mai sus. Şi eu ştiu mai bine când spun asta. Similarităţile unor poveşti nu fac decât să creeze prototipuri. Diferenţele de genul, drept sau ase, anul 3 sau 4, anglia sau franţa, nu schimbă sensul. Nu scriu aici un eseu, deci nu cred că simţeam nevoia unei analize didactice. Şi din câte ştiu un profesor nu prea are voie să fie implicat emoţional, altfel… În altă ordine de idei am senzaţia că tu pierzi esenţa aici. Nu mă autovitimizez. E autoironie. Oamenii despre care am scris chiar sunt personaje, pentru că povestea se naşte din ei văzuţi unilateral. Nu îmi arog rolul de zeu şi nici măcar faptul că îi percep obiectiv, nu contează dacă oamenii despre care vorbesc sunt exact cum i-am prezentat sau datele au fost schimbate ca în filmele făcute după fapte reale. Şi nici măcar nu m-am străduit să îi prezint cu acurateţe, ci să scot în evidenţă ce mi se părea mie esenţial. Că am atins nişte puncte sensibile nu face, însă, decât să îmi arate că mesajul meu a ajuns unde trebuie.
lol =)) asta da treaba…
Nu e neaparat obligatoriu sa faci Arta numai in cand si daca esti in fata sevaletului sau a pianului ci oriunde te afli si orice faci iti poate oferi uneori, oportunitatea de a crea un fel de Arta, de a emana armonia sau alte stari !
Un exemplu este felul in care iese emisiunea voastra ! E o “arta” in felul in care voi faceti emisiunea prin comentariile, imaginile, ordinea, etc, etc .
Chiar si formele efemere de arta plac, ex., poate nu cel mai bun, sculpturile in nisip sau gheata, sunt la fel de trecatoare ca si noi si dovedesc ca important e ca aducem un pic de armonie, frumos, dar sau har, maiestrie …dupa care ne “topim” !
Deci vrei sa faci arta sau sa castigi bani din arta ?