După 20 de ani…
de Irina Munteanu
Nu aveam mai mult de 7 ani. Venea Crăciunul, îmi cumpărasem brad, dar nu asta mă făcea să tremur şi să sar de bucurie. Nu, nici măcar conştiinţa că de mâine, de poimâine, sau peste câteva săptămâni avea să fie diferit. Dar o vedeam pe mama, o vedeam cu ochii în lacrimi într-o explozie de bucurie cum nu văzusem până atunci şi ştiam, chiar dacă mintea mea de copil de clasa întâi nu înţelegea exact de ce, ştiam că trăiam un moment istoric. Ceauşescu plecase şi asta era bine. Pentru mine măcar pentru că plecase sursa admonestărilor de la şcoală. Tovarăşul preşedinte, nu domnul preşedinte – cum greşit mă exprimam eu – fugise de teama oamenilor. Şi atunci, după zile în care ştiam că în Timişoara şi Bucureşti fuseseră ucişi români, ai mei au avut curajul să strige pe scară: suntem liberi! Eram liberi pentru prima dată şi eu simţeam că asta aşteptam de când mă născusem.
Acum bunicul putea spune cuvinte urâte regimului, iar bunica putea să îndrăznească să nu se mai teamă că o să fie aruncată în toiul nopţii din casă. Acum mama nu trebuia să mai poarte discuţiile trimestriale cu directorul de la spital care îi spunea că dacă tatăl ei nu tace, ea o să îşi piardă locul de muncă. Dar tot ce înţelegeam eu din toate astea era că nu mai trebuia să îmi fie frică. Nu trebuia să mă mai întreb de două ori dacă ceea ce spun e bine, nu mai eram corectată când spuneam România în loc de Republica Socialistă România sau Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă şi simţeam că familia mea e, în sfârşit, liniştită. O linişte ciudată căci, dacă îmi aduc aminte, ziua de 23 ne-a găsit ascunşi pe toţi după canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi, eu, mama, sora mea şi prietenii de la 1 şi de la 2. Era o strângere de inimă, dar aveam siguranţa că peste toate astea o să vină şi pacea şi o aşteptam încrezători chiar şi când soldaţii au urlat pe scară să stingem luminile, chiar şi atunci când am auzit elicopterele survolând şi mai târziu când au început să şuiere trasoarele.
Şi au mai fost zile dificile. Am văzut pentru prima dată oameni morţi la televizor şi figurile lor m-au urmărit până târziu în noapte şi adânc în somn. Am văzut-o pe mama aproape leşinând de groază când gloanţele au început să pocnească iar glasul surorii mele de 15 ani nu s-a mai auzit pentru câteva minute. Am înţeles că puteam să mor când, cu proaspăt cumpărata sorcovă, am fost nevoită să mă ascund după o maşină căci se trăgea. Eram cu bunicul şi mă uitam curioasă în ochii lui întrebându-mă de ce nu ne temem atunci când oamnii ţipau în jur. Pentru noi era linişte. Şi am suferit doar pentru că nu am putut arunca artificii pe geam pe 24 noaptea. Un sacrificiu mic pentru ceea ce înţelesesem eu că era libertatea dobândită. Aveam 7 ani la Revoluţie. Mulţi ar spune că nu ştiu nimic din ce a fost atunci şi au dreptate. Nu mi-am pus niciodată întrebările pe care oamenii mari şi le-au pus: cine trage şi de ce, e regizată sau nu. Cumva am realizat că, probabil, nu voi trăi să aflu adevărul. Am priceput însă esenţialul. Am obţinut ce am vrut, LIBERTATEA, şi nimeni nu are dreptul să spună acum că era mai bine atunci.
Pentru că pâinea dată cu raţia şi nu la cantina săracilor nu face diferenţa şi pentru că existenţa unui Becali sau a unui Vanghelie nu mă face să cred că democraţia e rea. Nici măcar faptul că am avut de ales între Băsescu şi Geoană. Nici măcar faptul că nu îmi permit decât un concediu pe an şi că mama mea bugetară are după 25 de ani de muncă acelaşi salariu ca mine. Nimic nu justifică dorinţa de a trăi fără să poţi gândi. Dar bănuiesc că, pentru cei care îndrăznesc să spună că ar vrea comunism din nou, asta nu ar fi o problemă.
Filed under: IRINA
Eu aveam 16 ani si ma uitam la tv si plangeam ca prostu fara motiv. Nu conteaza. Nu prea mai conteaza pentru nimeni ceea ce s-a intamplat atunci. Eu zic ca intr-un fel asta e bine, caci Revolutia pentru noi e ca o trauma uitata. Din pacate nu cred ca este o trauma depasita, ci doar una acoperita. Una care influenteaza inconstientul colectiv spre decizii stupide si destine ratate.
E ok, suntem de acord că a fost un moment de răscruce şi o traumă. Cred la fel ca şi tine că o traumă trebuie depăşită, înţeleasă şi asumată, nu uitată. A uita înseamnă a rămâne într-un cerc vicios. Din păcate, eu zic că la noi s-a rămas în cercul vicios al lipsei de valori şi al acceptării tacite. Şi nu ce s-a întâmplat în ’89 e de vină pentru asta, ci incapacitatea oamenilor de aici de a uita de egoismul şi egocentrismul învăţat de la comunişti.
Draga Irina,
nu stiu daca o sa te mai uiti la comentariul asta, pentru ca vad ca a trecut deja ceva timp de la postarea articolului. M-am decis, totusi, sa-ti raspund, pentru ca, sincer, modul cum relatezi tu perceperea momentului 22 Decembrie mi se pare cel putin ciudat, ca sa nu spun neadevarat. Si eu eram copil atunci, si eu aveam in jur de 7-8 ani, insa nici urma de imbratisari pe canapea ca am scapat de Ceausescu, nici atata stres pt faptul ca lui Mos Craciun trebuia sa-i spunem Mos Gerila. Revolutia a venit pentru mine ca un fapt normal, cu o vacanta prelungita de la 2 la 4 saptamani, cu telefoanele zilnice ale mamei care ii spunea bunicii ca trebuie sa fierbem apa si…cam atat. A venit firesc, fara nicio demarcare clara pentru noi, care eram copii, poate doar o bucurie reala datorata faptului ca nu mai trebuia sa purtam uniforme. Asta este parerea mea, pentru ca eu ASA am vazut momentul 22 Decembrie 1989.
nani, nu inteleg…
cum iti poti imagina ca perceptiile unui om pot fi … neadevarate? de asemenea, cum poti ajunge la concluzia ca daca ea a trait lucrurile intr-un anumit fel si tu nu, asta face relatarea neadevarata. sau ciudata.
ca dupa logica asta, atunci tu ai lasat un comentariu cel putin ciudat. ca sa nu spun neadevarat.
Dragă nani,
mă bucur că familia ta nu a avut probleme cu comuniştii. De asemenea mă bucur că pentru tine Revoluţia nu a însemnat decât o vacanţă prelungită. Ce să spun, oamenii ca tine fac ca lumea noastră să fie una relaxată şi împlinită. Din păcate sunt şi unii care percep altfel lucrurile. Şi până la urmă asta face ca tot ce se întâmplă în jur să fie mai puţin plictisitor. Sau nu?
Draga Irina,
intr-adevar, familia mea nu a avut probleme cu comunistii, dar asta nu inseamna ca ii puteam suferi, sau ca cineva ar fi fost vreun simpatizant al regimului. Doamne fereste! Insa am incercat sa fim cat mai putin implicati in tot ceea ce avea legatura cu politicul, pentru a ne asigura – noua insine – un mediu cat mai putin stresant. Pe de alta parte, sunt convinsa ca au existat si situatii diferite, asa cum este cea descrisa de tine mai sus. Singurul aspect care mi-a ridicat semne de intrebare a fost varsta ta – atat de frageda in momentul acela. Dar, asa cum s-a mai spus, modul in care oamenii percep evenimentele este diferit…O seara buna!
“La liceu, în gazdă
de Irina Munteanu
8/09/2009
1176 vizite
În septembrie 1989 treceam în clasa a X-a; eram elevă la Liceul “A.T. Laurian” din Botoşani, la profilul “Informatică”, şi tocmai împlinisem 15 ani….”
aveai dreptate “nani” … dar nu cred ca mai conteaza acum, ceea ce va conta mereu e faptul ca pentru oameni ca Irina Munteanu cei de teapa lui Vanghelie sau Becali vor fi mereu o sursa de inspiratie si de venit…. ca doar asa mai supravietuiesc jurnalistii….presei de scandal.
“şi nimeni nu are dreptul să spună acum că era mai bine atunci.” consider că este spus la modul simbolic…chiar dacă era rau , este unii care au dreptul la opinie, ce sa faci , şi pentru asta au fost ucişi tineri atunci
Am venit cu trenul de la 100 km in bucureşti să luptăm, trei inconştienţi ! Se tragea şi vroiam arme să fim siguri ca scăpăm de gunoaiele ce iubeau partidul din suflet (aceiaşi ce au devenit prosperi oameni de afaceri ) de miliţieni de manifestările de pe stadioane şi aşa mai departe.
Am vazut toate stările pe care oamenii le aveau atunci şi petele roşii pe asfalt, taburile care trageau dacă se părea că se mişcă o perdea şi tancurile de la TNB mi-au lasat un semn de intrebare despre lupta împotriva “teroriştilor” !
Nu am primit arme că eram mici am plecat spre casă, am scăpat şi am mers cu naşul !
Sunt revoluţionari care au primit carnet doar findcă doi colegi de muncă au depus mărturie că a fost şi ăla acolo şi pentru paraziţii ăştia plătesc taxe !